În vremuri de restriște, când dușmanii Ortodoxiei și cei ai românilor năvăleau cu gânduri neprietene asupră-ne, oamenii luau drumul codrilor, ascunzându-se în munți, acolo „de unde vine ajutorul...“ (Psalmul 62, 1). În locuri de taină, sub umbrirea Duhului Sfânt și la adăpostul stâncilor ori al stejarilor seculari, monahi sihaștri au coborât Cerul pe pământ, zidind cu mâinile lor, ori cu arginții vreunor domni bi­nevoitori, Altare Domnului.

La poalele Carpaților, în locuri neumblate, s-au ridicat schituri și mănăstiri, unele dintre ele înfruntând veacurile. Așa a fost pe Valea Geoagiului, Mănăstirea Râmeților, sau a eremiților, rugătorii neamului din Munții Apuseni. Veacuri la rând furtuni și năvălitori au amenințat-o, dar n-au putut-o clinti. Făcută din aceeași piatră (stâncă) din care și martirii sunt făcuți, mănăstirea n-a căutat loc mai cald, rămânând în decursul unui mileniu o puternică cetate de apărare a Ortodoxiei. Năprasnice furtuni (nu doar din cele cu grindină), obstacole văzute și nevăzute, edicte regale sau imperiale potrivnice, tunuri și cete de luptători s-au risipit în trecute și tumultuoase istorii. Mă­năstirea însă a rămas ca un simbol, aducându-ne aminte cuvintele Scripturilor, spuse nouă muritorilor: „nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea care va să vină“ (Evrei 13, 14). Astfel, numeroși călugări și călugărițe au luptat să dobândeas­că Împărăția lui Dumnezeu, cetatea bucuriilor netrecătoare.

Printre cei care au lăsat urme de neșters în istoria Râmeților alături de Sfântul Ierarh Ghelasie, strălucește chipul luminos al cuviosului duhovnic și misionar printre moți, arhimandritul cu viață sfântă Dometie Manolache. Neavând hodină, buzoianul Dometie (familia lui s-a strămutat ulterior în ținutul Brăilei) s-a jertfit ca un Apostol neistovit, rectitorind Râmeții la cumpăna dintre milenii. Iubindu-l mult Dumnezeu și pentru ca răutatea să nu schimbe sufletul său, l-a răpit, scoțându-l din mijlocul încercărilor. Dometie Manolache a urcat grabnic spre Ceruri, dar a lăsat la Râmeț, mănăstirea lui iubită, pe mama sa Filofteia, devenită monahia Filotimia, și pe sora lui, Eudoxia monahia.

Eudoxia a fost unul dintre stâlpii pe care s-a clădit Râmețul cel Nou. Nu doar că era sora părintelui Dometie, dar avea trăire duhovnicească și agonisita trebuincioasă monahului în drumul său către înălțimile spre care tinde cu tărie toată viața.

La data de 16 decembrie, anul 1933, într-o familie simplă și evlavioasă din satul Tîrlele – Filiul, județul Brăila, a venit pe lume prunca ce va primi la botez numele Eugenia. Un botez pe care copila, la scurtă vreme de la naștere, l-a cerut, printr-un plâns continuu pe care credincioșii săi părinți, Ioan și Filofteia Manolache, l-au perceput ca o cerere de salvare a vieții micuței.

Cu o căruță trasă de boi, pe drumul troienit, în miez de noapte, părinții ei împreună cu na­șii au purces spre satul apropiat, cu numele Berlescu, fiind așteptați în bisericuța friguroasă de către bătrânul preot, care în mare grabă și începu Taina Sfântului Botez, dar ca prin minune, odată cu începerea rugăciunilor de lepădare, micuța Eugenia și-a în­cetat plânsul, iar apoi, când a primit Sfânta Împărtășanie, a zâmbit pentru întâia oară. Văzând toate acestea, bătrânul preot a exclamat „Prunca a cerut insistent botezul!”

Încă din fragedă copilărie, primele raze pline de har au mângâiat duios chipul Eugeniei, primind parcă încredințarea Mântuitorului Iisus Hristos că-I va fi, la ceasul pregătit, mireasă.

După absolvirea primelor patru clase la Școala primară în satul Tîrlele – Filiul, cu în­vățătorii Gheorghe și Maria Trandafir, fratele mai mare, Stelian (viitorul arhimandrit Dometie), o înscrie pe tânăra Eugenia la Gimnaziul Unic de trei ani din Ianca, județul Brăila, studii ce au fost continuate ulterior la Școala Pedagogică de Educatoare din Brăila.

În anul 1952 a fost numită educatoare în comuna Bordei – Verde, județul Brăila (la o distanță de 5 km de satul natal), unde a profesat până în anul 1954. Pentru frumoasa activitate pe care a desfășurat-o în comună, înființând grădinița din localitate, precum și pentru alte activități și inițiative lăudabile, a fost premiată de Secția regională de învățământ – Galați și Secția raională Însurăței. Lucrând cu atenție la educația copiilor nevinovați, s-a alăturat tot mai mult inocenței pruncilor, care doreau să vină către Domnul, pentru a-I sluji întreaga viață. La 20 de ani, pașii Eugeniei vor fi îndreptați pe căi minunate, după trăirile inimii sale curate și a gându­lui neprihănit, ce căutau cu nesaț viața de mănăstire, trăită aproape de Domnul Slavei.

În urma unei chemări de sus și a unor îndelungate rugăciuni, în ziua de 23 aprilie 1954 a intrat în viața monahală de la Mănăstirea Rătești, județul Buzău, aici absolvind Școala Monahală de trei ani și având ca principală ascultare rezolvarea lucrărilor de contabilitate de la Cancelaria mănăstirii.

În anul 1956 a fost închinoviată la Mănăstirea Râmeț, unde în ziua tunderii în monahism – 6 iunie 1957 – primește numele de Eudoxia, ales chiar de părintele Dometie, fratele ei.

Din anul 1956, a avut în Mănăstirea Râmeț ascultarea de secretară și tot din acea vreme, cu multă dăruire și pricepere, s-a ocupat și de organizarea bibliotecii și arhivei mănăstirii. Între anii 1956 și 1958, monahia Eudoxia a predat la Școala Monahală cu program de trei ani (ce a funcționat în incinta Mănăstirii Râmeț), disciplinele: Istoria Bisericii Universale și Istoria Bisericii Române. Maicile care în vremea aceea erau eleve ale Șco­lii Monahale își amintesc că mo­na­hia Eudoxia se pregătea cu multă seriozitate, selectând din timp materialele necesare cursurilor respective, pe care le redacta personal la mașina de scris. Printr-o muncă eroică (așa am putea-o defini) părintele Dometie, sufletul obștii de la Râmeț, împreună cu maicile Eudoxia Manolache, Lavrentia Chelemen fosta stareță, Ioanichia Martin, Ambrozia Tagan, Teodora Drăgoi, Amfilohia Rotariu, Stavrofilia Zsombori, Vichentia Pârvan și altele, trecute în anii din urmă la cele veșnice, dar și cu monahiile: Stavrofora Ierusalima Ghibu - stareța actuală a Mănăstirii Râmeț, Xenofonta Ciobanu, Antima Muntean, Macrina Vulcu, Nimfodora Filip, Anastasia Ghibu și Mihaela Pop au făcut din Râmeț una dintre cele mai frumoase mănăstiri ale țării. Cărau pietre de pe munte, lemn, materiale de construcții, au restaurat biserica veche, au zidit mai târziu o preafrumoasă biserică, chilii, ateliere și anexe, au înfruntat împotriviri și sărăcie, neavând uneori ce mânca ori cu ce se îmbrăca. Viața lor, trăită sub semnul renunțării, a stat mereu în lumina cuvintelor E­vangheliei și a trăirilor adevărate, care nu se pot exprima în cuvintele puține și sărace ale unei evocări.

Odată cu Decretul 410/1959 care a încercat să desființeze Mănăstirea Râmeț, Eudoxia împreună cu maicile și surorile acestei obști au lucrat în Aiud, ca țesătoare la secția de covoare din cadrul Cooperativei Record și aproape 10 ani a stat departe de mănăstire, din 1959 până în 1969, când prin mari eforturi a reușit să revină la Mănăstirea Râmeț. În acel timp, în toată țara aproximativ 5.000 de călugări au fost nevoiți să părăsească obștile, iar peste 100 de mănăstiri au fost desființate. În cele care au scăpat din calea furiei au rămas de strajă puțini monahi, în general vârstnici.

În anul 1970, a fost numită supraveghetor muzeu, iar din 1972 a funcționat ca și ghid al mănăstirii. În această ascultare a depus multă stăruință pentru colecționarea diferitelor obiecte etnografice din comună, precum și a icoanelor pictate pe sticlă și pe lemn. Avându-l alături pe părintele Dometie, maica Eudoxia a mers din casă în casă, la Pleașa, Valea Uzii, Mocani și la Olteni, convingându-i pe localnici să dăruiască mănăstirii inestimabile odoare pe care le aveau ca moștenire din tată în fiu.

Am aflat din tradiția Mănăstirii Râmeț că într-o zi, având anumite piedici în organizarea muzeului, maica Eudoxia plângea. Părintele Dometie, copleșit de râvna ei și de hotărârea de a duce lucrurile la bun sfârșit, i-a fost alături până la finalizarea proiectului.

După deschiderea muzeului (12 iulie 1969), maica Eudoxia a trimis la 9 ianuarie 1970 președintelui Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă (azi Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național), Pompiliu Macovei, o frumoasă epistolă, în care sublinia vechimea și importanța deosebită a lăcașului monahal din Apuseni. Stăruitoarea călugăriță ruga să se facă intervenții la Ministerul Afacerilor Externe pentru ca Ambasada României din Budapesta să elibereze un document din anul 1215 aflat în arhive. În același timp, maica se străduia să ia legătura cu Evloghie Oța, fost viețuitor al mănăstirii, pentru identificarea persoanei care a văzut documentul respectiv și despre care spunea că este din raionul Alba. „Suntem la Sf. Mănăstire Râmeț, județul Alba din anul 1955, ca mănăstire de maici, în urma unei hotărâri a Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române (mai înainte fiind mănăstirea de călugări). (…) Fiind venite acum noi în această Sf. Mănăstire, am purces la organizarea unui mic muzeu care să scoată în evidență vechimea acestui loc, precum și contribuția adusă la culturalizarea poporului român. Ne mândrim că am ajuns să trăim pe aceste meleaguri pe care unele documente le atestă ca fiind foarte vechi“.

Astăzi muzeul stă mărturie neclintită a dragostei și a jertfei monahiei Eudoxia, care va rămâne și prin această realizare prezentă în mănăstirea pe care a iubit-o nespus, precum și a locului și istoriei de la Râmeț, care i-a dăruit bucurii mari în vremuri grele, dar și multe lacrimi, trimise la timpul respectiv în ceruri, acolo unde sunt inima și comoara monahilor.

În anul 1979 a fost admisă la Institutul Teologic de Grad Universitar din Sibiu, urmând cursurile la zi timp de patru ani, până în 1983, când a devenit licențiată în teologie.

Maica Eudoxia a suferit odată cu mănăstirea și s-a bucurat dimpreună cu ea. La 1 mai 1987, când era ghid al mănăstirii, făcând parte și din consiliile economic, duhovnicesc și de judecată, scria în „Cartea de impresii”: „Lăudat să fie Dumnezeu pentru toate, noua biserică atât de frumoasă prin arhitectura ei își așteaptă pictorii, iar cea străveche e în restaurare“.

A iubit arta și frumosul, dar mai mult decât mintea poate cuprinde, a preacinstit-o în mod deosebit pe Maica Domnului. Oricine intra în chilia ei era întâmpinat de chipul senin și blând al Preacuratei, privind din multele icoane ce se aflau pe pereți, pe care numai maica Eudoxia putea să-l contureze prin penel, împletit cu rugăciunea cea din adâncul inimii.

Nu a studiat pictura, dar... mai presus de orice a iubit-o pe Maica Domnului, care nu are întotdeauna și numaidecât nevoie de studii înalte, însă aceasta a fost taina maicii Eudoxia, neîmpărtășită cuiva, tocmai din pricina smereniei adevărate care o însuflețea.

Chiar și la vârsta ei iubea biserica și rugăciunea (Psaltirea în special) și cu toate că din pricina anilor și a bolilor îi era uneori foarte greu, se străduia să nu lipsească de la toate laudele și mai ales de la Sfânta Liturghie, iar pravila era merinda nelipsită prin care își hrănea sufletul curat, aidoma acelora al pruncilor. A fost un model de viețuire, după cum afirmă surorile din cin care i-au fost apropiate. Când îți era mai greu, de ajuns era să te afli în preajma sa, căci rugăciunea care o însoțea pretutindeni, ca prin minune liniștea și pe cei care o cercetau.

Din dorința de a tezauriza istoria și faptele minunate ale celor dinaintea noastră, a organizat împreună cu fratele ei, pr. Mihai Manolache, un muzeu închinat arhimandritului Dometie în casa părintească din satul Târlele-Filiu, unde a crescut maica Eudoxia. La resfințirea bisericii din toamna anului 2012, maica Eudoxia a participat împreună cu întreaga familie și a revăzut pentru ultima oară locurile natale. 

Chilia ei de la Râmeț era de fapt o anexă la „Muzeul Părintele Dometie” de la Filiu. Păstra cu mare grijă câteva documente și lucruri personale ale părintelui Dometie, care, de acum, vor trebui expuse, fie la Râmeț, fie în muzeul ce-i poartă numele. 

M-am bucurat să o întâlnesc de multe ori pe maica Eudoxia, la sfințirea noii biserici a mănăstirii, în iunie 1992, la Sfintele Paști ale anului 1995, când am făcut împreună, timp de o lună, un pelerinaj la Ierusalim și Locurile Sfinte și de alte multe ori la Râmeț. Păstrez câteva scrisori și poezii pe care maica mi le-a dedicat în decursul anilor. Era sfătoasă, vorbea frumos și avea o căldură a inimii. Amintirile ei se îndreptau adesea către celebrul ei frate, arhimandritul Dometie Manolache. Alături de ea, în decursul anilor am săvârșit trisaghioane (slujbe de pomenire) la mormântul cuviosului Dometie, de sub mărul aflat în apropierea Altarului de vară al Râmeților. Am parcurs cu interes paginile scrise de maica Eudoxia despre fratele său, ca și versurile publicate în volumul „Poezii despre mireasa din Apuseni și părintele Dometie”.

Monahia Eudoxia a întâmpinat la Râmeț ierarhi, monahi și preoți mulți, scriitori și oaspeți importanți din țară și străinătate, cărora le-a vorbit din inimă despre istoria mănăstirii. Unii dintre pelerini au scris despre ea, alții i-au închinat poezii și cuvinte de apreciere. Mulți dintre ei o vor pomeni în rugăciuni neuitătoare, aducându-și aminte de toată osteneala ei în slujirea Domnului și a Mănăstirii Râmeț.

Statornicia, râvna, priceperea, darul cuvintelor, jertfelnicia, smerenia, evlavia și dragostea pentru rugăciune, atenția acordată tuturor, zâmbetul și inima bună, dar mai ales dăruirea totală și necondiționată pentru Mănăstirea Râmeț, o așază pe monahia Eudoxia într-un șir important al viețuitorilor cuvioși pe care i-a avut Biserica Ortodoxă Română.

Chipul ei nimbat de lumina faptelor bune și de lucrarea monahicească ascunsă celor mulți rămâne să străjuiască mănăstirea de la poalele Trascăului. Credem că va afla răspuns bun și răsplata meritată celor ce și-au închinat viața Mântuitorului.

Din cei 80 de ani, maica Eudoxia a petrecut 60 închinându-I Domnului, în viața monahală, iar mai bine de 55 de ani la Râmeț.

A plecat la cele veșnice discret, după o suferință grea, iar obștii de la iubita sa Mănăstire Râmeț i-a lăsat cel mai mare dar, agoniseala de-o viață, și anume... DRAGOSTEA fără măsură...

(Ziarul Lumina)

Bibliografie

Monahia Eudoxia, Părintele Dometie de la Râmeț, 2001.

Monahia Eudoxia (Eugenia Manolache), Poezii despre Mireasa din Apuseni și Părintele Dometie (nedatată).

Florin Șinca, O viață închinată monahismului. Monahia Eudoxia Manolache și înființarea muzeului mănăstirii, în „Istoria Mănăstirii Râmeț, maica celor șapte biserici de pe Valea Geoagiului“, Editura RCR Editorial, București, 2013.

A.I.N.P., Fond D.M.I., Dosar 7613, f. 32.

Cartea de impresii a Mănăstirii Râmeț.

Mărturisirile Înalt Preasfințitului Casian al Dunării de Jos, ale Preasfințitului Visarion, Episcopul Tulcii, ale stavroforei Ierusalima Ghibu, stareța Mănăstirii Râmeț și ale maicii Vasilica Tănase, secretara Mănăstirii Râmeț.