– Înaltpreasfințe, dați-mi un sfat în legătură cu pastorația tinerilor. Știu că ați avut preocupări în direcția aceasta. Avem la Iași un Departament de Misiune pentru Tineret și căutăm să găsim modalitățile cele mai bune pentru a-i ajuta pe tinerii noștri.

– Un sfat?

– Da.

– Bine. Sfatul meu este să nu te oprești.

– Da? Dar o recomandare, un sfat legat de modul de abordare a tinerilor?

– Acesta este. Să nu renunți. Am fost și eu responsabil ca preot pentru pastorația tinerilor în eparhia noastră și apoi, ca ierarh, am fost responsabil în cadrul Sfântului Sinod al Bisericii Greciei. Este greu, apar o mulțime de dezamăgiri în lucrarea pastorală și misionară cu tinerii. De multe ori am vrut să renunț. Cred că mă întrebam în fiecare săptămână dacă merită să mai continui. Așa că, primul sfat este… să nu renunți. O să mai vorbim. Acum trebuie să mergem. O să găsim un timp pentru a mai sta puțin de vorbă pe tema aceasta.

A doua zi după-amiază, în preumblare de-a lungul rândului de pelerini, am discutat din nou cu Înaltpreasfințitul Pavlos despre tineri.

– Tinerii așteaptă de la noi două lucruri, mi-a spus. Să-i iubim și să le spunem adevărul. Chiar dacă adevărul o să-i deranjeze pe unii, îl vor ține minte, le va reveni înaintea ochilor toată viața.

N-am mai spus nimic pentru mai bine de un minut. Am încercat să meditez la cele auzite, să înțeleg.

Cu câteva luni înainte, prin iunie, un alt grec, părintele Constantinos, care și el a fost responsabil ani de zile pentru pastorația tinerilor într-o eparhie din nordul Grecia, îmi spunea: „În fața tinerilor ești într-o continuă spovedanie. Efortul de a părea ceva, de a părea altceva decât ești, nu ține. Au un simț acut al falsului, al artificialului. Nu putem să-i păcălim. Ori suntem, ori nu suntem”.

Înaltpreasfințitul Pavlos a continuat să vorbească.

– Dar voi ce faceți pentru tineri, ce le oferiți, cum încercați să-i așezați în valorile Bisericii?

– Organizăm aproape săptămânal seri duhovnicești pentru liceeni și studenți, le oferim pelerinaje, cărți, filme potrivite. Vara avem programe de tabără în preajma mănăstirilor, dar și în parohii… La Iași îi invităm la Sfânta Liturghie de câteva ori pe săptămână.

– Este bine, dar problema cred că este în altă parte.

– Unde?, am întrebat curios, dar și puțin intrigat.

Oare nici Înaltpreasfințitul nu înțelege ce presupune să-i ții pe tineri aproape de Biserică, cât efort este necesar pentru a le transmite cât de puțin gândul Bisericii?

– Problema pastorației tinerilor este în altă parte. Uite, îți voi povesti o întâmplare de la noi din eparhie.

Un preot îmi spunea că a fost vizitat de un domn profesor la vreo 65 de ani, un om inteligent, educat, dar indiferent religios. Nu mai fusese pe la biserică din tinerețe. Îi murise de curând soția și căzuse într-o stare de tristețe adâncă. În clipele cele mai negre și amare se gândea chiar la sinucidere. Se gândea că nu mai are pentru ce trăi, că nu va putea suporta mult timp singurătatea și că este sub condiția lui să trăiască în starea aceea de decădere. Nemaiaflând niciun punct de sprijin a apelat, în ultimă instanță, la preotul din parohie.

– Domnule profesor, i-a spus preotul, viața continuă.

– Nu se poate! Uitați, vă așteptăm duminică aici la biserică. O să vedeți, o să prindeți curaj. Aici este familia lui Dumnezeu din comunitatea noastră, sunt oameni buni, o să vorbiți cu ei și o să vă întăriți sufletește. Credincioșii noștri vă vor primi cu drag și vă vor susține. Sunt oameni evlavioși, o să-i cunoașteți.

Dialogul cu domnul profesor a durat aproape o oră. Părintele a făcut tot ce a putut pentru a-l încuraja și a-l apropia de Biserică, pentru a-l aduce la slujbă – unde să se întâlnească cu ceilalți credincioși. Duminică, profesorul a venit la biserică, a stat la slujbă, s-a însemnat stângaci cu semnul sfintei cruci, iar la final  a făcut ce-a văzut că au făcut și ceilalți; a sărutat icoanele, a luat anafură… S-a uitat apoi împrejur, pentru a vorbi cu „frații din familia lui Dumnezeu” din parohie, din comunitatea lor, pentru a-i cunoaște și a împărtăși din suferințele lui. A încercat să intre în vorbă cu câțiva credincioși, dar aceștia i-au răspuns politicos și au plecat fiecare spre ale lor. A rămas singur în biserică cu un om care aranja scaunele și se pregătea să măture. Profesorul s-a dus descumpănit la altar, pentru a vorbi cu părintele.

– Părinte, dar nu a fost așa cum mi-ați spus.

– Ce să fie?!

– Păi, mi-ați spus să vin la biserică la slujbă că aici mă voi întâlni cu „familia lui Dumnezeu din satul nostru”, că vor vorbi cu mine, că mă vor sprijini, că mă vor ajuta să depășesc supărarea prin care trec dar… n-a vorbit nimeni cu mine. Au plecat toți și n-am reușit să dialoghez cu cineva.

– Ai înțeles, părinte?, m-a întrebat Înaltpreasfințitul.

– Ceva am înțeles, i-am răspuns.

– Mulți dintre credincioșii noștri nu au conștiința Bisericii. Nu înțeleg că omul de lângă el face parte din Trupul lui Hristos, că fiecare creștin botezat le este frate, că este parte a Bisericii, a acestui Trup tainic. Degeaba te chinui să faci activități cu tinerii, dacă parohia nu-i primește, dacă creștinii din parohie nu ajută la îmbisericirea tinerilor, nu participă la apropierea lor de Dumnezeu, dacă nu lucrează și ei la integrarea tinerilor în familia lui Dumnezeu din comunitatea lor. Problema tinerilor este în altă parte.

(În dialog cu IPS Pavlos, Mitropolit de Sisaniou și Siatista, la Hramul Cuvioasei Parascheva, Iași 2014)