„În Egipt a fost omorât mielul de Paşte, iar în Sion a fost înjughiat Mielul cel adevărat. A junghiat mielul de Paşte şi l-a mâncat, şi şi-a frânt Trupul Său. A dat la o parte umbra şi a arătat adevărul”[1]

„Paştile nostru e-acum Hristos,/ Mielul jertfit pentru cei de jos,/ Azima curăţiei în duh ni s-a dat/ Prin sfânta-I iubire ce ni s-arătat”[2]

Cinstiţi slujitori ai Sfintelor Altare,

Cuvios cin monahal, 

Iubiţi fraţi şi surori împreună-rugători,

Hristos a înviat!

În această noapte de sărbătoare şi bucurie întreaga noastră fiinţă este copleşită de prezenţa lui Hristos Cel înviat. Simţim, cu maximă convingere, că suntem mult mai deschişi şi disponibili în a ne umple de lumină şi de bunătate. Parcă s-au rupt toate zăgazurile prejudecăţilor şi ale răutăţii, pentru a ne lăsa pătrunşi de libertatea spirituală şi de profunzimea gingaşă a sărbătorii Paştilor. Omul este cu adevărat liber doar atunci când se bucură şi când este despovărat de orice nelinişte, care îi macină sufletul şi îi clatină existenţa.

Toate acestea sunt darurile lui Hristos Cel înviat, Care, prin gingăşia[1] faptelor Sale minunate, prin Naşterea Sa în lume ca Om desăvărşit, fiind totodată Dumnezeu desăvârşit, prin Răstignirea Sa pe Crucea iubirii absolute şi integrale faţă de om, fie că este bun sau rău, şi prin biruinţa Învierii asupra celor mai mari inamici ai umanităţii, adică moartea şi păcatul, transformă oamenii şi lumea într-un paradis duhovnicesc, unde putem să ne desfătăm de nobleţea liniştii şi de frumuseţea împlinirii noastre spirituale.

De aceea, se cuvine ca în această noapte de lumină sfântă şi de bucurie deplină, să medităm asupra Mielului-Hristos gingaş şi bun, care S-a răstignit pentru noi, ca să dăruiască omului, în mod definitiv şi irevocabil, bucuria şi lumina Învierii, ca înfrângere a tristeţii morţii şi a întunericului păcatului.

Iubiţi credincioşi, 

Sunt convins că aproape toţi cei care sunteţi aici de faţă asociaţi sărbătoarea Paştilor cu mielul junghiat şi gătit spre bucuria pe care ne-o oferă masa pascală. Este una din preocupările comune ale tuturor celor care se pregătesc pentru sărbătorile pascale. Şi acest lucru nu îl spun într-o cheie negativă sau dispreţuitoare. Dimpotrivă. Aş vrea ca această viziune lumească asupra Paştilor să fie un punct de plecare în a conştientiza mai deplin: Cine este adevăratul Miel din această noapte de Paşti? Şi: de ce s-a îndătinat faptul ca de Paşti să se mănânce carne de miel? De asemenea, să ne întrebăm dacă nu cumva mielul din cuptor, prin mirosul său şi prin gustul său bun, ne-a făcut să uităm de Mielul Hristos, despre Care Sfântul Ioan Botezătorul a spus: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii” (Ioan 1, 29). 

Dreptslăvitori creştini,

Motivul pentru care Hristos este numit Miel poate fi desluşit mai bine dacă facem recurs la modul în care sărbătoreau evreii Paştile. 

În cartea Ieşirii, capitolul 12, 1-14, ne este descris în detaliu evenimentul care se află la originea acestei mari sărbători din calendarul iudaic. Este vorba de ieşirea sau exodul evreilor din ţara Egiptului, sub conducerea lui Moise, adică trecerea de la robie la libertate, comemorată apoi în fiecare an prin sărbătoarea Paştilor. Sărbătoarea se numeşte Pesah sau Paşti, care în limba ebraică înseamnă „a trece, a sări peste”[2], iar în limba siriacă „bucurie”, „seninătate” sau „strălucire”[3]. Masa pascală iudaică implica alegerea unui miel „de un an” şi fără „meteahnă” (Ieşirea 12, 5) pentru fiecare familie. Acesta trebuie junghiat „spre seară” (Ieşire 12, 6), înainte de apusul soarelui, fără ca să îi fie zdrobite oasele (Ieşire 12, 10). Sângele trebuia adunat separat într-un vas special de argint[4], ca mai apoi să fie unşi cu acest sânge „amândoi uşorii şi pragul de sus al uşii” (Ieşire 12, 7) casei, unde va fi consumat mielul pascal. Ungerea uşorilor casei cu sânge era un semn distinctiv că familia care locuia în ea era izbăvită de plaga morţii (Ieşire 12, 13). Carnea mielului era consumată în aceeaşi seară, conform unei prescripţii foarte precise. Nu era admis ca aceasta să fie fiartă sau consumată crudă, ci friptă bine pe foc cu tot cu cap, picioare şi măruntaie (Ieşire 12, 9). Se mânca, având drept garnitură „azime şi ierburi amare”, adică pâine nedospită şi salată de lăptuci, ca amintire a faptului că fuga evreilor din Egipt a fost în grabă, fără să mai apuce să mănânce pâine din aluat dospit şi că viaţa lor a fost „amară prin munci grele” (Ieşire 1, 14)[5]. Consumarea mielului nu constituia o opţiune, ci o obligativitate ritualică. Pentru „orice evreu din Antichitate, jertfa pascală nu se încheia cu moartea mielului, ci cu mâncarea cărnii lui. De cinci ori afirmă Biblia că trebuie «să fie mâncat mielul»; de cinci ori subliniază ospăţul sacrificial. Paştele nu se încheia cu  moartea victimei, ci cu un soi de «comuniune» – mâncând carnea jertfei ucise pentru tine”[6]. Tot acest ritual pascal, conform indicaţiilor precise ale lui Dumnezeu, trebuia repetat an de an, ca aducere aminte de evenimentul ieşirii din robia egipteană. Această aducere aminte nu era o simplă rememorare a unor fapte din trecut, ci un „memorial”, prin care „un eveniment istoric esenţial este adus în prezent, sau, altfel spus, prin care omul este conectat la acel eveniment fondator”[7].

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul Cel înviat,

Aşa cum precizează atât Sfânta Scriptură, cât şi Sfinţii Părinţi şi tradiţia liturgică, pentru noi creştinii, Mielul pascal adevărat este Hristos din Sfânta Împărtăşanie, Trupul şi Sângele Lui. 

Sfântul Apostol Petru ne încredinţează de acest mare adevăr: „Ştiind că nu cu lucruri stricăcioase, cu argint sau aur, aţi fost răscumpăraţi din viaţa voastră deşartă, lăsată de la părinţi, ci cu scumpul sânge al lui Hristos, ca al unui miel nevinovat şi neprihănit, Care a fost cunoscut mai dinainte de întemeierea lumii, dar Care S-a arătat în anii cei mai de pe urmă, pentru voi, cei ce prin El aţi crezut în Dumnezeu, Care L-a înviat pe El din morţi şi I-a dat Lui slavă, ca să fie credinţa şi nădejdea voastră în Dumnezeu” (I Petru 1, 18-21). Sfântul Ioan Evanghelistul numeşte Liturghia cerească „cina nunţii Mielului”, „stând ca înjunghiat” (Apocalipsa 5, 6), la care nu se poate participa decât în „veşminte de vison curat, luminos, căci visonul sunt faptele cele drepte ale sfinţilor. Şi mi-a zis: Scrie!: Fericiţi cei chemaţi la cina nunţii Mielului! Şi mi-a zis: Acestea sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu” (Apocalipsa 19, 8-9).

Mielul consumat la masa pascală iudaică din Vechiul Testament este o prefigurare a Mielului-Hristos, Care la Cina cea de Taină, masa pascală prin excelenţă a creştinilor, ni S-a dăruit drept mâncare şi băutură spre viaţă veşnică. Acest paralelism este afirmat cu tărie atât de Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, cât şi de Sfântul Chiril al Alexandriei şi Sfântul Efrem Sirul. 

Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful îi spune explicit iudeului Trifon că „taina mielului, pe care a poruncit Dumnezeu ca să-l jertfiţi de Paşti, era o imagine a lui Hristos, cu sângele Căruia, după cuvântul credinţei în El, se ung casele lor, adică voi înşivă, care credeţi în El. Căci puteţi cu toţii să înţelegeţi că Adam, făptura pe care a creat-o Dumnezeu, a fost casă a suflării lui Dumnezeu”[8]. Răstignirea Mielului-Hristos pe Cruce este tot o împlinire a prefigurării mielului de la masa pascală iudaică, care, „atunci când se frige, se aşează tot în felul Crucii”[9].

Mielul adevărat din potirul euharistic, prin jertfa Sa de pe Cruce şi prin Învierea Sa, ne-a izbăvit pentru totdeauna din chingile morţii. Mielul de la masa pascală iudaică i-a izbăvit pe cei însemnaţi cu sângele său doar temporar de la iminenţa morţii. Sfântul Chiril al Alexandriei subliniază, în chip lămurit, faptul că Mielul adevărat al creştinilor nu este un animal, fie el gingaş şi frumos, ci Hristos, Care, în fiecare noapte de Paşti şi nu numai, ni se oferă în Sfânta Împărtăşanie. El este Cel care a „desfiinţat slava diavolului”[10], care este moartea.  De aceea, „realitatea Mielului celui adevărat nu piere. Căci cine este mai mare decât El ca să-L facă să treacă? Căci care miel ar putea să-L desfiinţeze pe Mielul lui Dumnezeu, care a desfiinţat preînchipuirile?[11] (...). Prin Mielul vieţii, moartea i-a dat înapoi pe drepţii care au ieşit afară din mormintele lor (Matei 27, 52). Prin Mielul cel adevărat, Satan, cel ce aşezase piedici în toate căile, a eliberat din nou calea adevărului”[12].

De altfel, la fiecare Liturghie, atunci când episcopul sau preotul, la momentul rânduit, înainte de împărtăşirea propriu-zisă, ia Sfântul Trup sau Agneţul în mâini, cuvânt de origine latină (agnus, agni), preluat şi în slavonă (agneţ), care înseamnă miel, acesta rosteşte următoarele cuvinte: „Se sfărâmă (frânge) şi Se împarte Mielul lui Dumnezeu, Cel ce Se sfărâmă (frânge) şi nu Se desparte, Cel ce Se mănâncă pururea şi niciodată nu Se sfârşeşte, ci pe cei ce se împărtăşesc îi sfinţeşte”[13].

Împărtăşirea cu Hristos-Mielul, în această noapte de taină, ne dăruieşte nu numai viaţă veşnică, ci şi sfinţenie, pentru că El este desăvârşit, fără niciun cusur şi fără nicio meteahnă morală, „arzând spinii tuturor păcatelor, curăţându-ne sufletul, sfinţindu-ne gândurile, întărindu-ne oasele, luminându-ne numărul deplin al celor cinci simţuri, pătrunzându-ne cu frica Sa, acoperindu-ne, apărându-ne, păzindu-ne de tot lucrul şi cuvântul pierzător de suflet, împodobindu-ne şi înţelepţindu-ne”, pentru a fi „locaş numai al Duhului şi nu al păcatului, prin primirea Împărtăşirii”[14].

Firea umană asumată de către Hristos era deplină şi îndumnezeită, aşa cum un „miel e deplin într-un an”[15] şi tânăr, pentru că în Mielul lui Dumnezeu „sunt toate însuşirile dumnezeieşti”[16]. Este o fire umană „maturizată spiritual” şi care este „conştientă de jertfa care se săvârşea în ea şi nu îmbătrânită, pentru ca nu cumva moartea să se poată datora şi bătrâneţii”[17], aşa cum precizează Părintele Dumitru Stăniloae. În favoarea unei asemenea înţelegeri ne vine şi etimologia aramaică a cuvântului „miel” (talja delaha), care este înrudit cu termenul din ebraică (taleh), însemnând atât miel, cât şi „tânăr sau slujitor”[18]. 

Oricine doreşte să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele Domnului trebuie să fie plin de focul Duhului Sfânt[19], aşa cum evreii consumau carnea mielului doar fript pe foc; trebuie să metabolizeze bine cuvântul şi taina credinţei în Domnul, păstrându-le profunzimea şi autenticitatea, evitând orice formă de superficialitate, distorsionare, tendinţă de diluare a acestora[20], aşa cum era interzis ca mielul de la cina pascală iudaică să fie consumat crud sau fiert în apă; trebuie manifestată „pornire energică” [21] în a săvârşi fapte bune, pentru a nu cădea în „moleşeala” sau lentoarea acediei spirituale.

În fiecare Sfântă Liturghie noi actualizăm, în chip tainic, dar real, Naşterea, Răstignirea, Învierea Domnului şi Pogorârea Duhului Sfânt. Noi Îl primim la Ospăţul-Liturghie pe Hristos Cel răstignit şi înviat. Ne umplem de duhul iubirii jertfelnice al lui Hristos de pe Cruce şi de „lumina cea neapropiată a Învierii”[22]. Împărtăşindu-ne cu Trupul şi Sângele Domnului, trăim şi pătrundem, în mod real şi consistent, în bucuria şi lumina praznicului Învierii, ne încredinţează Sfântul Vasile cel Mare: „Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea, că, ori de câte ori veţi mânca pâinea aceasta şi veţi bea paharul acesta, moartea Mea veţi vesti şi învierea Mea veţi mărturisi”[23].

Iubiţi fii sufleteşti,

Am venit cu toţii la această slujbă de noapte, ca „să ne luminăm” prin vederea şi simţirea lui Hristos, Cel plin de lumina cea veşnică, El Însuşi Lumina cea fiinţială, şi ca să fim părtaşi, „după cuviinţă”, veseliei cerurilor şi bucuriei pământului, care ne vin de la Cel care este „Bucuria cea veşnică”[24], bucuria care nu se termină niciodată. 

Această experienţă minunată şi de care avem atâta nevoie, adică să trăim în lumină şi bucurie, nu poate deveni posibilă, concretă şi durabilă, dacă Îl ignorăm pe Mielul-Hristos, Paştile nostru. El este centrul acestei sărbători pentru Care ne pregătim, prin post, prin rugăciune, prin citirea din Sfintele Scripturi, prin fapte bune, prin iertare, prin bunătate, prin iubire, prin îngăduinţa neputinţelor celor din jur şi mai ales prin Taina Spovedaniei, Taina întâlnirii cu noi înşine şi cu Dumnezeu. 

Mielul de pe masa pascală festivă nu ar trebui să fie socotit mielul pascal cel adevărat. Dimpotrivă. Să ne aducem aminte că Mielul din Sfântul Potir, din Sfânta Împărtăşanie, ne introduce cu adevărat în atmosfera de bucurie şi lumină pascale, transformându-ne în oameni de lumină şi bucurie. Toate cele care ţin de partea culinară, vrednice de laudă şi aducătoare de bucurie şi acestea, vin după ce ne-am primenit sufletul, primindu-L mai întâi, în această noapte sfântă, pe Mielul-Hristos din Potir, în casa fiinţei noastre.

De aceea, cei care veţi pleca imediat după ce aţi primit lumina pascală, mă veţi face să înţeleg că doriţi să rataţi cea mai frumoasă întâlnire din noaptea de Paşti, întâlnirea cu Hristos la slujba Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii, unde ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului. Rogu-vă, mâncaţi în ziua de Paşti întâi Mielul-Hristos euharistic, oferit în această noapte binecuvântată, pentru că apoi este vreme şi pentru cele care ne desfată viaţa trupului. Prima masă de Paşti este masa euharistică, cea care ne transfigurează, ne îndestulează fiinţa cu lumină, bucurie, linişte, pace, binecuvântare prin împărtăşirea cu Mielul-Hristos, Cel care este Lumina, Bucuria, Liniştea, Pacea şi Binecuvântarea noastră veşnice.

Fie-vă sărbătorile pline de iubire şi bunătate, de răbdare şi speranţă, de linişte şi sănătate, iar Hristos Cel înviat să vă fie mângâiere în momentele grele ale vieţii, să vă fie băutură şi hrană sfinte, atunci când sufletul este însetat şi înfometat după cele care vă împlinesc cu adevărat. Mielul-Hristos să vă răsplătească jertfa de a fi acum împreună, la sfânta slujbă, întorcându-vă bucuroşi şi voioşi, după terminarea Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii, la casele şi la familiile dumneavoastră.

Hristos a înviat!

[Adevărat a înviat]

Al vostru părinte şi frate de tot binele voitor şi fierbinte rugător,

† Părintele Episcop Ignatie al Huşilor

[1] Sfântul Efrem Sirul, Imne la Azime XIX, 1-2, în Sfântul Efrem Sirul, Imnele Păresimilor, Azimelor, Răstignirii şi Învierii, studiu introductiv şi traducere de diac. Ioan I. Ică jr, Sibiu, Editura Deisis, 1999, p. 155-156. 

[2] Sfântul Ambrozie al Milanului, Imnuri (LXII Imn de Paşti), în Sfântul Ambrozie, Despre Sfintele Taine. Scrisori. Imnuri (PSB 53), traducere, introducere şi note de Preot Prof. Dr Ene Branişte, Prof. David Popescu, Lector Dr. Dan Negrescu, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1994, p. 394.

[3] Părintele Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt, cuvânt înainte de Arhimandritul Gheorghe Grigoriatul, prefaţă de Olivier Clément, în româneşte de Marilena Rusu, Sibiu, Editura Deisis, 1995, p. 44-45: „«Kenoza» lui Hristos este o gingăşie spirituală. El îşi arată prin aceasta voinţa de a nu-i apăsa pe cei umili, de a nu-i stânjeni. Prin «kenoză», El a vrut să deschidă drum spre inima lor. Prin gingăşie voia să-i facă să renunţe la brutalitate, în loc ca ei să persiste într-o duritate în care dispreţul celui inferior corespunde celui al superiorului. Prin «kenoza» Sa, Hristos a vrut să frângă zidul brutalităţii şi durităţii, care învăluie ca o cochilie, pentru a o apăra, delicata esenţă a umanităţii adevărate”.

[4] Biblia după textul ebraic. Exodul şi Leviticul (Note la Exod), traducere, studii introductive şi note de Maria Francisca Băltăceanu, Monica Broşteanu, Melania Badic, Emanuel Conţac, Octavian Florescu, Victor-Lucian Georgescu, Cristinel Iatan, Alexandru Mihăilă, Delia Mihăilă, Ovidiu Pietrăreanu, Tarciziu-Hristofor Şerban, Silviu Tatu, Cătălin Vatamanu, Bucureşti, Editura Humanitas, 2019, p. 206.

[5] Ibidem, p. 207.

[6] Brant Pitre,  Misterul Cinei de pe urmă. Iisus şi rădăcinile iudaice ale Euharistiei, cuvânt înainte de Scott Hahn, traducere din engleză de Monica Broşteanu, Bucureşti, Editura Humanitas, 2016, p. 

[7] Biblia după textul ebraic. Exodul şi Leviticul (Note la Exod)..., 2019, p. 205.

[8] Brant Pitre, Misterul Cinei de pe urmă. Iisus şi rădăcinile iudaice ale Euharistiei ..., 2016, p. 73.

[9] Biblia după textul ebraic. Exodul şi Leviticul (Note la Exod)..., 2019, p. 205.

[10] Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, Dialogul cu iudeul Tryfon (XL), în Apologeţi de limba greacă, traducere, introducere, note şi indici de Pr. Prof. Dr. T. Bodogae, Pr. Prof. Dr. Olimp Căciulă, Pr. Prof. Dr. D. Fecioru, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1997, p. 177.

[11] Ibidem.

[12] Sfântul Chiril al Alexandriei, Glafire (PSB 39; „Glafire la Ieşire”, 2), traducere din greceşte, introducere şi note de Pr. prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1992, p. 286.

[13] Sfântul Efrem Sirul, Imne la Azime V, 20-21..., 1999, p. 138.

[14] Ibidem, III, 14, 18, p. 134.

[15] Liturghier, Dumnezeiasca Liturghie a celui întru sfinţi părintelui nostru Ioan Gură de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 2012, p. 186.

[16] Idem, Rugăciunile de mulţumire după Dumnezeiasca Împărtăşire (Rugăciunea a treia, a Sfântului Simeon Metafrastul), Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 2012, p. 369.

[17] Pr. prof. Dr. Dumitru Stăniloae, nota 495, în Sfântul Chiril al Alexandriei, op. cit., p. 287.

[18] Sfântul Chiril al Alexandriei, op. cit., p. 287.

[19] Pr. prof. Dr. Dumitru Stăniloae, nota 495, în Sfântul Chiril al Alexandriei, op. cit., p. 287.

[20] J. H. Roberts (Braamfontein, Johannesburg), Teh Lamb of God, în „Neotestamentica” II, The Christ of John: Essays on the Christological of the Fourth Gospel, New Testament Society of Southern Africa, 1968, p. 47.

[21] Sfântul Chiril al Alexandriei, op. cit., p. 290.

[22] Ibidem, p. 290: „Şi să nu mâncaţi nimic crud» (Ieşire 12, 9). Ce este şi aceasta? Cel ce mănâncă ceva crud, nu mănâncă spre digerare; dar o astfel de mâncare este greu de mestecat. Aceasta o fac cei ce nu subţiază cum se cuvine cuvintele despre Hristos prin cercetare, nu le probează în foc, după spusa Psalmistului: «Şi cugetarea mea va arde foc» (Psalmul 38, 4). Împiedică iaraşi să se mănînce fiert în apă, arătând că cugetarea apoasă şi diluată despre Hristos nu va fi o hrană bună pentru minţile credincioşilor. Iar cugetarea apoasă despre El constă în a socoti că nu este Dumnezeu după fire...”.

[23] Ibidem, p. 294.

[24] Slujba Învierii, Rânduiala slujbei din noaptea Sfintelor Paşti (Canonul Învierii, Cântarea 1, stihira a II-a), Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 2012, p. 38.

[25] Liturghier, Dumnezeiasca Liturghie a celui întru sfinţi părintelui nostru Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 2012, p. 252. 

[26] Slujba Învierii, Rânduiala slujbei din noaptea Sfintelor Paşti (Canonul Învierii, Cântarea 1, stihira a III-a) ..., 2012, p. 38.