PS Sofronie, Episcopul Oradiei: Pastorală la Învierea Domnului nostru Iisus Hristos (2022)

Să ne pregătim, să ne rugăm și să priveghem, pentru că încă mai avem o șansă și răgazul necesar, bucurându-ne și veselindu-ne, lăudând și preamărindu-L pe Dumnezeu, că Păstorul și Domnul, Mirele și Mielul, Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului, Iisus Hristos Mântuitorul, Învierea noastră, a înviat din morți a treia zi! Cu adevărat!

† SOFRONIE EPISCOPUL ORADIEI

SCRISOARE PASTORALĂ

CU OCAZIA MARII SĂRBĂTORI DOMNEȘTI A ÎNVIERII DOMNULUI DUMNEZEU ȘI MÂNTUITORULUI NOSTRU IISUS HRISTOS 2022

† SOFRONIE

Din mila lui Dumnezeu Episcop Ortodox Român al Oradiei, iubitului cler de mir și monahal, viețuitorilor vetrelor mânăstirești și evlaviosului popor binecredincios din toată întinderea Ținutului străbun al Bihorului, har, binecuvântare și pace de la Tatăl nostru Cel din ceruri și de la Fiul Cel Unulnăscut din Tatăl și de la Duhul Sfânt, iar de la noi smerită rugăciune și caldă prețuire, întru sănătate deplină și îmbelșugată înzilire.

Hristos a înviat!

Iubit cler și popor al lui Dumnezeu,

Ne aflăm, din mila Domnului, cu darul Său, din nou împreună în zi de mare sărbătoare, cea mai mare din calendarul Bisericii, Învierea lui Hristos Iisus Mântuitorul, Fiul și Cuvântul veșnic al Tatălui ceresc și Fiul Fecioarei, Născătoarea de Dumnezeu. Suntem copleșiți de atâta strălucire a slavei dumnezeiești, covârșiți de marea splendoare pe care, totuși, o gustăm aici nedeplin, așteptând clipa în care nădăjduim că vom putea și noi, nevrednicii, împreună cu toți sfinții, să ne împărtășim „mai cu adevărat în ziua neînserată a Împărăției”. Până atunci, trăim bucuria pascală în funcție de intensitatea dorului lăuntric, pe măsura transparenței față de diafana lucrare a Duhului asupra inimilor noastre, a permisivității și disponibilității sufletești, dublate de nevoințele trupului prin asceza postului, la străvezia adiere a energiilor divine necreate.

Suntem prinși în frumusețea netrecătoare a Învierii Domnului într-un crescendo neîntrerupt de răutățile și micimea din lume din fragedă pruncie și până la senectute și apropierea clipei marii treceri, cu înnoite speranțe la propria înviere în momentul solemn al Învierii morților, Învierea cea de obște de la sfârșitul veacurilor, când cerul și pământul vor trece și se va arăta cerul nou și pământul nou. Trăim cu intensitate maximă, după pregătirea duhovnicească a fiecăruia, sărbătoarea sărbătorilor, împreună în Biserică și acasă, la parohie și în familie sau în obștea monahală, cu pământul sufletului desțelenit și pregătit prin rugăciune și priveghere, în smerită contemplare a Tainei ce s-a lucrat pentru mântuirea noastră, prin sacrificiul suprem al Mielului lui Dumnezeu, Întâiulnăscut din morți, Începătorul tuturor în toate, Arhiereul sufletelor noastre, Păstorul și Învățătorul, Împăratul minților noastre și Domnul vieții și al învierii, Biruitorul morții și Cuceritorul iadului, Cel în toate asemenea nouă, ca Om, afară de păcat, Dumnezeu și Omul, Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului, Iisus Hristos Mântuitorul, Cel înviat a treia zi din morți.

Starea de beatitudine specifică sărbătorii imperiale prin excelență, a Împăratului Hristos, nu se dobândește lesne, deși din darul de Sus, la care se adaugă, cu modestie, în adâncă umilință, propriul urcuș duhovnicesc, ritmat de rugăciune multă și priveghere, întru trezvia minții și îndelungă răbdare, prin străpungerea inimii și zdrobirea egoismului pătimaș, până la rezistența totală la asalturile răutăților de tot felul, cu ajutorul lui Dumnezeu, dobândit prin rugăciunea stăruitoare, insistentă, înduplecând mila divină față de noi, cei mulți și păcătoși. Nu întâmplător anul în care ne aflăm a fost proclamat de Sfântul Sinod, la propunerea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel al României, Anul omagial al rugăciunii în viața Bisericii și a credinciosului și Anul comemorativ al Marilor Sfinți isihaști Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama și Paisie de la Neamț, dascăli ai rugăciunii neîncetate, rugăciunea de toată vremea, iscusiți lucrători ai coborârii rugătoare a minții în inimă, tâlcuitori nepereche ai luminii dumnezeiești, ai energiilor divine necreate, ai harului, ai luminii Învierii Domnului.

 

Și lumea, o, mai ales lumea de azi are mare nevoie de rugăciune, de pace, de liniște, de liniștire, de împăcare. Și are, mai cu seamă, trebuință de rugăciunea noastră, a creștinilor, a celor ce credem și cerem ajutorul lui Dumnezeu. Așa de tare s-a pustiit lumea, atât de amarnic a cuprins seceta spirituală sufletul omului contemporan, așa de cumplită a ajuns răutatea să se arate și ura să domine mințile oamenilor, încât perspectiva sumbră a vieții de pe pământ acum cere cu disperare cât mai multă rugăciune. Rugăciune smerită și sinceră, dezinteresată și plină de compasiune, aprinsă și însuflețită ca medicament salvator la noianul ispitelor ce au împresurat umanitatea muribundă, grav bolnavă, în suferință extremă, consecința logică a nesăbuinței și lipsei de măsură de până acum. Și încă nu e prea târziu pentru trezirea la adevărata realitate, prin rugăciune și priveghere, paza minții și trezvie.

Așa de tare ne-a cuprins boala păcatului și suferințele fără număr că priveliștea lumii de acum este sumbră, tristă, de o tristețe molipsitoare, câteodată copleșitoare. Omenirea este în agonie. Tocmai de aceea, pentru că umanitatea este în primejdie de moarte, avem atâta nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, pentru a birui ispitele, pentru a învinge spaima și a depăși temerile noastre omenești consecutive minții noastre căzute, pentru a ne salva, pentru a ne mântui. Și Domnul nu pregetă să ne ajute. El este aici și suferă împreună cu noi, chiar dacă noi, oamenii, nu am fost niciodată în stare să suferim împreună cu El. El, Învățătorul și Bunul Păstor ne spune ce avem de făcut: „Privegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită. Că duhul este osârduitor, dar trupul neputincios” (Matei 26, 41 și Marcu 14, 38). Cum și îndemnul preluat de la Domnul Hristos la începutul slujbelor de priveghere din biserici:

„Sculați-vă!” După cuvântul mântuitor de la al treilea evanghelist sinoptic, Luca: „Sculați- vă și vă rugați, ca să nu intrați în ispită” (Luca 22, 46). Precum, dealtfel, ne-a predat și în Rugăciunea domnească, „Tatăl nostru”: „Çi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău” (Matei 6, 13). Un îndemn nu doar pentru învățăceii Săi, ci înspre toți oamenii. „Iar ceea ce vă zic vouă, zic tuturor: Privegheați” (Marcu 13, 37)!

Iubiții mei fii și fiice duhovnicești,

Sărbătorim cu multă bucurie, dar și cu mare, măsurat însă, fast, cu însuflețire Învierea lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu înomenit și înviat din morți. Chiar dacă lumea din jur se dovedește nu de puține ori ostilă sau, mai blând spus, se arată neprietenoasă cu creștinii. Și măcar că spectacolul lumii de azi este unul destul de trist, nu are putere să umbrească în vreun fel splendoarea Împărătesei sărbătorilor, iar pesimismul dominant în universul sistemelor de gândire contemporană, conjugat destul de des cu cinismul și mizantropia, ura și disprețul față de aproapele, nu a reușit să strice bucuria simplă și fericirea creștină pascală, oricât s-ar fi străduit și nu a precupețit niciun efort și nu și-a irosit nicio energie în ăst sens. Pentru că Dumnezeu nu ne-a părăsit, „cu noi este Dumnezeu” fiind realitatea mistică a vieții creștine, a petrecerii în lume a credinciosului, a umilului discipol de acum al lui Hristos. Pentru că, să nu uităm, Mântuitorul a înviat a treia zi din morți, mai înainte de înviere a fost moartea pe cruce a Mielului lui Dumnezeu, Cel fără de păcat răstignit pentru păcatele întregii umanități.

Mai înainte de a învia Domnul a fost crucificat și a murit. Iar moartea a fost precedată de multe pătimiri, de umilințe și chinuri, de batjocură și tortură, de valuri de ură și dispreț și a fost amarnic pregustată în timpul agoniei Mirelui Bisericii. Îndemnurile hristice la priveghere și rugăciune amintite adineaori și reluate în slujba Pătimirilor Mântuitorului din Denia celor douăsprezece Evanghelii, ce se oficiază joi seara, ca priveghere specială pentru Sfânta și Marea Zi Vineri, au fost rostite de Domnul Iisus Hristos la sfârșitul agoniei din Grădina Ghetsimani, mai înainte de a fi prins și condamnat la moarte, infama moarte pe cruce. Atunci și acolo au fost adresate lui Petru și celor „doi fii ai lui Zevedeu” (Matei 26, 37) pe care Fiul Fecioarei i-a luat cu Sine, „pe Petru și pe Iacov și pe Ioan” (Marcu 14, 33), aceiași pe care i-a luat cu El când S-a schimbat la față în Muntele Taborului, arătându-Și slava dumnezeiască, strălucind în lumina divină necreată mai înainte de pătimirile Sale de bunăvoie, dar și când a înviat-o din morți pe fiica lui Iair, mai-marele sinagogii.

Astfel, dacă omenirea astăzi se află în agonie, se cuvine să privim duhovnicește la agonia Domnului Iisus în Ghetsimani pentru a înțelege folosul și importanța covârșitoare a rugăciunii în viața noastră, în supraviețuirea noastră spirituală în războiul nevăzut cu duhurile răutății, pentru a putea pricepe, măcar și în parte, măreția planului divin de mântuire a omului, frumusețea nepământească a iubirii nebune a lui Dumnezeu pentru creația Sa, omul și dorința de a-l salva din ghearele morții. Să luăm, așadar, aminte la ce s-a petrecut la poalele Muntelui Măslinilor, unde Iisus Domnul „ieșind (de la Cină), S-a dus după obicei... și ucenicii I-au urmat” (Luca 22, 39) „și când a sosit în acest loc, le-a zis: Rugați-vă, ca să nu intrați în ispită” (Luca 22, 40). Dorind să Se roage adânc, „Iisus a mers împreună cu ei la un loc ce se cheamă Ghetsimani și a zis ucenicilor: Çedeți aici, până ce Mă voi duce acolo și Mă voi ruga” (Matei 26, 36 și Marcu 14, 32). Și începe suferința hristică terminală, agonia Domnului: „a început a Se întrista” (Matei 26, 37), „a Se tulbura și a Se mâhni” (Marcu 14, 33) și le-a zis celor trei: „Întristat este sufletul Meu până la moarte” (Matei 26, 38 și Marcu 14, 34), îndemnându-i: „Rămâneți aici și privegheați” (Marcu 14, 34) „împreună cu Mine” (Matei 26, 38). Îndemn valabil și astăzi, pentru noi, în timpurile când Stăpânul și Mielul agonizează duhovnicește pentru lume, împreună cu omenirea în agonie, în primejdie de moarte.

Dar lecția extraordinară pe care ne-o predă Dumnezeu-Omul prin agonia Sa din Grădină răstoarnă orice așteptare, surpă orice comoditate omenească, nimicește orice pretenție măruntă, zădărnicește orice preocupare egoistă. În sensul pe care l-a dat Învățătorul și Păstorul când ne-a spus cum să ne rugăm: „Facă-se voia Ta, precum în cer și pe pământ” (Matei 6, 10). „Çi mergând puțin mai înainte, a căzut cu fața la pământ, rugându-Se și zicând: Părintele Meu, de este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiești” (Matei 26, 39). Deci „Se ruga ca, de este cu putință, să treacă de la El ceasul” (Marcu 14, 35) acela „și zicea: Avva, Părinte, toate sunt çie cu putință. Depărtează paharul acesta de la Mine. Dar nu ce voiesc Eu, ci ceea ce voiești Tu” (Marcu 14, 36). Rugăciune în singurătate, cu discipolii la oarecare distanță de El. „Çi El S-a depărtat de ei ca la o aruncătură de piatră și, îngenunchind, Se ruga” (Luca 22, 41). Singur în agonie. Doar „un înger din cer s-a arătat Lui și-L întărea” (Luca 22, 43). Suferința extremă este mai limpede descrisă de cel obișnuit cu nevoia de precizie în stabilirea corectă a diagnosticului, evanghelistul medic Luca, deprins și cu rigoarea observației ochiului de pictor, cu exactitatea penelului iconarului menit să zugrăvească în toată desfășurarea dramatică momentele cele mai impresionante ale agoniei Fiului Omului:

„Iar El, fiind în chin de moarte, mai stăruitor Se ruga. Çi sudoarea Lui s-a făcut ca picături de sânge care picurau pe pământ” (Luca 22, 44). Numai că, „ridicându-Se din rugăciune” și venind la ai Săi „i-a aflat adormiți de întristare” (Luca 22, 45). Și i Se adresează lui Petru: „Simone, dormi? N-ai avut tărie să veghezi un ceas?” (Marcu 14, 37) sau, în textul aramaic, mateian: „n-ați putut un ceas să privegheați cu Mine!” (Matei 26, 40) ori, după cel lucan, Își întreabă ucenicii: „De ce dormiți?” (Luca 22, 46) cuvinte ce foarte îndreptățit și izbutit ni le poate îmbia și nouă, celor de acum. Oare noi suntem în stare să priveghem împreună cu Domnul și să ne rugăm stăruitor, fără a ne lăsa cuprinși de somn sau de plictiseală, putem noi rezista tăvălugului ispitelor societății contemporane? Dacă suntem sinceri cu noi înșine, răspunsul stă la îndemâna oricui.

Dragii mei frați și surori în Domnul, iubiți frați creștini,

Pentru a pătrunde duhovnicește în inima nevăzută a Învierii Domnului, pentru a ne apropia de taina mântuirii noastre, pentru a înțelege voia lui Dumnezeu cu privire la noi, oamenii este nevoie de multă rugăciune și de pregătire pe măsură, așa cum mult s-au rugat și îndelung s-au pregătit spiritual toate generațiile de creștini care ne-au precedat și cum se cade a ne îndeletnici și noi, ca să fim în stare să transmitem celor ce vin după noi, cât va mai binevoi Cel de Sus să țină lumea, ștafeta alergării spre cele înalte și netrecătoare. Așadar, rugăciune și așteptare, în pace și pentru liniștire, pentru noi și pentru lume, asemănându-ne tot mai mult cu cei dinainte, cu părinții și învățătorii noștri, cu moșii și strămoșii noștri, cu sfinții, cu primii creștini. Ca semn al speranței către lumea aflată în derivă și care tare mult are trebuință și așteaptă de la noi cuvânt bun și de folos pentru a se salva, pentru a se mântui, iar de la noi înșine așa ceva nu poate veni, fiind oameni cu neputințe și cu slăbiciuni, aidoma semenilor noștri, frații noștri în umanitate, ci doar în măsura în care devenim transparenți lucrării harului Duhului Sfânt, ceea ce este posibil prin îndeletnicirea cu rugăciunea, lucrare tainică și duhovnicească ce pregătește voia omului să se supună voii lui Dumnezeu, ce primenește sufletul și-l spală pe om de păcate, descoperindu-i planul Mirelui Bisericii și dragostea Tatălui ceresc, în toată splendoarea adierii extrem de fine și de delicate a Duhului Sfânt. Ceea ce este posibil prin toarcerea firului duhovnicesc al rugăciunii.

Comuniunea de dragoste cu cei dinainte și întreolaltă devine realitate prin binecuvântata rugăciune și atenția sporită la candela sufletului, prin priveghere. Dar privegherea nu privește doar viața duhovnicească imediată a credinciosului, ci-l pregătește pentru cele viitoare, având un pronunțat caracter eshatologic, o țintă precisă pe care înaintașii noștri, creștinii de odinioară o cunoșteau deplin și o trăiau febril, animați de dorul după Domnul Cel înviat și înălțat la Ceruri, de-a dreapta Tatălui, în slavă, Care Se va întoarce „să judece viii și morții”. Grija pentru sufletele noastre, îngrijirea de viața noastră veșnică, pe care o voim, o dorim în comuniunea de dragoste a Preasfintei Treimi, atenția duhovnicească a creștinului privește fără urmă de îndoială sfârșitul timpului, epuizarea resurselor lumii ăsteia trecătoare și începutul Împărăției ce nu se va stinge, inaugurarea cerului nou și a pământului nou, viața veșnică. Momentul solemn, spectaculos și cutremurător în același timp este întoarcerea Domnului înviat a treia zi și înălțat la Cer, șezând în slava Tatălui nostru Carele este în ceruri. Pregătirea spirituală pentru evenimentul major din istoria omenirii presupune privegherea. Și rugăciunea fierbinte. „Privegheați deci, că nu știți în care zi vine Domnul vostru” (Matei 24, 42).

O spune Însuși Domnul lămurit: „fiți gata, că în ceasul în care nu gândiți Fiul Omului va veni” (Matei 24, 44), „luați aminte, privegheați și vă rugați, că nu știți când va fi acea vreme” (Marcu 13, 33), avertizând că, după venirea Mirelui, ușa nunții se va închide, fecioarele fără minte, fără untdelemn în candele, vor rămâne pe dinafară. Pentru că Mirele Bisericii Se va întoarce pe neașteptate, la vremea miezonopticii. „Iar la miezul nopții s-a făcut strigare: Iată, mirele vine! Ieșiți întru întâmpinarea Lui!” (Matei 25, 6), ceea ce presupune veghea, privegherea. „Drept aceea, privegheați, că nu știți ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului” (Matei 25, 13). Priveghere și rugăciune, deci, pilda celor zece fecioare, cinci înțelepte și cinci fără minte, rostită de Învățătorul dezvăluind importanța untdelemnului rugăciunii și, îndeosebi, a exercițiului rugăciunii, a antrenamentului, a îndelungatei pregătiri, a îndeletnicirii cu rugăciunea, a lucrării ei neîncetate, rucodelia de toată vremea a celui credincios, râvnitor a intra cu Mirele la nuntă mai înainte de a se închide ușa. Antrenamentul spiritual obligatoriu menține condiția duhovnicească optimă a sufletului, dovedindu-și importanța de netăgăduit și necesitatea sine qua non, eficiența maximă în beneficiul rugătorului, performanțe olimpice la care au ajuns sfinții, dar care, paradoxal, ne stau și nouă, celor de azi, la îndemână, cu toată încetineala, lenevia și trândăvia noastră.

Să priveghem, dar și să ne rugăm fiind gata oricând de întâlnirea cu Mirele Bisericii, cu Cel înviat din morți a treia zi, Arhiereul și Păstorul sufletelor noastre. Cu atât mai vârtos cu cât „de ziua și de ceasul acela nimeni nu știe, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Matei 24, 36 și Marcu 13, 32). Iar cuvântul Cuvântului veșnic al Tatălui înomenit nu poate fi pus la îndoială de omul credincios. Cu atât mai mult cu cât El Însuși o spune răspicat. „Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece” (Matei 24, 35 și Marcu 13, 31). Iar dacă privim atent în jur, vom putea pricepe că nu sunt prea departe timpurile când „se vor scula hristoși mincinoși și prooroci mincinoși și vor face semne și minuni ca să ducă în rătăcire, de se poate, pe cei aleși” (Marcu 13, 22). Dar ce cumplită priveliște se va arăta la sfârșitul timpurilor, după încercări fără număr și primejdii mari, după suferință și necazuri, „în acele zile” când „soarele se va întuneca și luna nu-și va mai da lumina ei. Çi stelele vor cădea din cer și puterile care sunt în ceruri se vor clătina” (Marcu 13, 24-25). Apoi va avea loc a doua venire a Domnului, când deja se va fi epuizat vremea pentru rugăciune și priveghere. Va fi prea târziu! „Atunci vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori, cu putere multă și cu slavă. Çi atunci El va trimite pe îngeri și va aduna pe aleșii Săi din cele patru vânturi, de la marginea pământului până la marginea cerului” (Marcu 13, 26-27).

Splendoarea și solemnitatea acelei zile, Ziua cea de apoi, nu poate fi comparată cu nimic. Pe Tabor Hristos Iisus Domnul Și-a arătat ucenicilor Săi slava Sa, „pe cât li se putea”, cum aflăm din troparul Schimbării la Față, venirea Sa în glorie, cu sfinții Săi îngeri va marca inaugurarea Împărăției slavei, a luminii divine necreate pe care sfinții, răpiți în Duhul, au experiat-o, după multă și îndelungată rugăciune. Iar nouă, nevrednicilor, celor mulți și păcătoși viețuind în vremuri de crepuscul, cu smerenie multă și cu gingășie sufletească, din dragoste și compasiune, cu îngăduință și înțelegere, ne revine nobila misiune de a asculta de înțeleptul sfat paulin: „faceți în toată vremea, în Duhul, tot felul de rugăciuni și de cereri, și întru aceasta priveghind cu toată stăruința și rugăciunea pentru toți” (Efeseni 6, 18), neuitând nici măcar preț de o clipă că rugăciunea bineprimită stă pe temelia iertării. „Ci ne iartă nouă greșalele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri” (Matei 6, 12). După cum „Cel ce a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le” ne-o spune fără echivoc: „de veți ierta oamenilor greșalele lor, ierta-va și vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar de nu veți ierta oamenilor greșalele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșalele voastre” (Matei 6, 14-15).

Așa să ne pregătim, să ne rugăm și să priveghem, pentru că încă mai avem o șansă și răgazul necesar, bucurându-ne și veselindu-ne, lăudând și preamărindu-L pe Dumnezeu, că Păstorul și Domnul, Mirele și Mielul, Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului, Iisus Hristos Mântuitorul, Învierea noastră, a înviat din morți a treia zi! Cu adevărat!

Hristos a înviat! Adevărat este Domnul!

Cu smerită rugăciune, adâncă plecăciune și cuminte recunoștință pentru tot și pentru toate și mai ales pentru răbdarea dintotdeauna,

† Sofronie,

arhiereul vostru

De la același autor

Ultimele din categorie