Psalmul 140

Doamne, strigat-am către Tine auzi-mă; ia aminte la glasul rugăciunii mele.

3. Unii spuneau că și grinda de sus era placată cu aur. În Sfânta Sfintelor  numai arhiereul intra o dată pe an, acolo era și chivotul și heruvimii, acolo era și altarul de aur unde se ardea tămâie, pentru nimic altceva fiind pregătit decât numai pentru tămâiere. Aceasta nu avea loc decât o dată pe an. În partea exterioară a templului, era un altar de bronz și în fiecare seară se aducea un miel ardere de tot. Aceasta era numită jertfa de seară. Căci era una și dimineața și de două ori pe zi trebuia să se aducă jertfă pe altar, în templu, în afară de celelalte jertfe aduse de popor.

Căci aceasta era rânduiala și legea pentru preoți ca, dimineața și seara, să jertfească și să ardă un miel de la ei înșiși, atunci când nu aducea nimeni. Așa era rânduit de la Dumnezeu, ca să arate prin acest fapt că trebuie fără încetare să-I slujească Lui atât la începutul zilei, cât și la sfârșitul ei. Așadar, această jertfă și mireasmă Îi erau întotdeauna bineplăcute. Dar jertfa pentru păcate uneori era bineprimită, alteori nu, fiind și aceea în funcție de dispoziția spre virtute sau spre răutate a celor ce aduceau jertfa. Dimpotrivă, jertfele care nu se aduceau pentru păcat, ci erau prescrise de legea ierurgiei și erau o formă a cultului, erau întotdeauna bineprimite.

Așadar, David cere ca astfel să îi fie primită rugăciunea ca acea jertfă de seară neîntinată de nici un păcat al celui ce o aduce, ca tămâia curată și sfântă. De aceea cere și ne învață și pe noi să facem rugăciuni curate și binemirositoare. Căci așa este dreptatea, binemirositoare, în vreme ce păcatul este duhoare. De aceea, arătând și duhoarea păcatului, David însuși zicea: „Că fărădelegile mele au covârșit capul meu, ca o sarcină grea apăsat-au peste mine. Împuțitu-s-au și au putrezit rănile mele”[1]. Așa cum tămâia este în sine bună și bine mirositoare și mai ales atunci își arată buna mireasmă când este în contact cu focul, la fel și rugăciunea este bună în sine. Dar devine mai bună și mai înmiresmată, când se aduce cu fierbințeala și căldura inimii, când sufletul devine năstrapă (cădelniță) și foc care mistuie.

Căci tămâia nu se punea decât pe jarul aprins mai înainte și pe cărbuni aprinși. Aceasta fă și tu cu sufletul tău. Mai întâi aprinde-l pe el prin râvnă și apoi pune rugăciunea. Așadar psalmistul se roagă ca rugăciunea lui să fie ca tămâia, iar ridicarea mâinilor ca o jertfă de seară. Căci amândouă sunt bineprimite. Cum ar putea fi aceasta? Dacă amândouă vor fi curate, dacă amândouă vor fi fără prihană, și limba și mâinile, curate de orice lăcomie și răpire, iar limba, liberă de orice cuvinte viclene. Așa cum cădelnița nu trebuie să aibă nimic necurat, ci numai foc și tămâie, la fel și limba nu trebuie să rostească nici un cuvânt întinat decât numai sfințenie și binecuvântare.

La fel și mâinile trebuie să devină cădelniță. Să fie așadar gura ta cădelniță și nu o umple pe ea cu gunoi. Căci așa sunt cei ce vorbesc cuvinte rușinoase și necurate. Și pentru care pricină nu a spus jertfă de dimineață, ci jertfă de seară? Mie mi se pare că a spus aceasta fără deosebire. Căci dacă ar fi spus jertfă de dimineață, un curios ar fi întrebat de bună seamă de ce nu a spus jertfă de seară. Dar dacă cineva ar vrea totuși să audă, fără curiozitate inutilă, care este pricina, vom răspunde că jertfa de dimineață o așteaptă pe cea de seară, iar cea de seară este plinirea tuturor jertfelor din cult și nu este nedesăvârșită, precum este slujba din timpul zilei, ci desăvârșită și având sfârșit.

Dar ce vrea să însemne ridicarea mâinilor în rugăciune? Fiindcă mâinile slujesc multor răutăți, precum răniri, ucideri, răpiri, lăcomii și pentru aceea ni se poruncește să le înălțăm pe acestea, astfel încât slujirea rugăciunii să devină legarea răutății lor, pentru ca atunci când vei vrea să răpești bunul altuia sau să te lăcomești, să lovești pe altul, atunci să îți amintești că le vei înălța pe acestea ca pe niște avocați înaintea lui Dumnezeu și că prin ele vei aduce jertfa aceea duhovnicească. Așadar nu le rușina pe acestea și nu le fă fără de îndrăznire, prin slujirea răutății. Ci curățește-le prin milostenie, prin iubire de oameni, prin ajutorarea nevoiașilor și astfel adu-le la rugăciune.

Căci dacă nu îngădui să le ridici pe ele la rugăciune nespălate, cu cât este mai drept să nu le întinezi cu păcate? Dacă te temi de ceva mic, cu cât mai mult înfricoșează-te pentru ceva mai mare. Căci a te ruga cu mâinile nespălate nu este un lucru atât de nefiresc. Dar a aduce rugăciuni după ce ți-ai întinat mâinile cu mii de păcate, aceasta aduce multă mânie asupra ta.