Hramul Sfintei Parascheva – asediu la porţile luminii

Ce-ar fi poporul român fără biserici, fără sfinţi, fără mănăstiri, fără predicile necontenite din Biserici, fără rugăciune, fără post, fără sfintele moaşte, fără preoţi şi călugări, fără icoane, fără hramuri, fără cultura Bisericii, fără Evanghelie, fără Cărţi de rugăciuni, fără religie?

În preajma sărbătorii Sfintei Cuvioase Parascheva, oraşul se schimbă la faţă. Sute de tarabe, sute de mii de pelerini, drumuri blocate, fum ieşind din grătarele încinse, comercianţi ambulanţi,  blănuri adunate haotic din toată ţara, iconiţe şi brăţări dubioase, busuioc. Oamenii devin mai alertaţi de orice, maşinile sunt deodată moteluri pe bulevard, ambuteiaje absurde pe străzi deunăzi pustii, totul devine urgent, supradimensionat, prioritar, aglomerat.

În acest context complex, în care oraşul îşi dublează practic populaţia pentru câteva zile, apar şi creaturile care se hrănesc din cadavre. Ele îşi fac adăpostul mai ales prin vizuinile media, căutând prada cu obstinaţie, mai precis rating-ul şi popularitatea. Sute de acuze prin ziare care trăiesc exclusiv din şantaj economic sau publicitate politică agresivă. Că sărbătoarea Sfintei Parascheva a devenit un bâlci, un iarmaroc păgân, o adunătură comercială de natură gregară. La o primă vedere există ceva adevăr în aserţiunea asta. Însă, ceea ce oamenii uită, mai ales cei care nu au călcat niciodată într-o biserică decât pentru a surprinde înghesuiala sau bulucul la anafură, este faptul că inima sărbătorii ieşene este slujba sfântă, Liturghia dumnezeiască, rândul imens de credincioşi înlăcrimaţi, care aşteaptă ore multe în frig pentru a petrece câteva clipe cu sfânta lor iubită, care i-a ocrotit toată viaţa lor.

În jurul sfinţeniei şi revărsării de har, bineînţeles, ca peste tot, s-au grefat în cercuri concentrice şi oportuniştii comerţului, care profită de nevoile unei asemenea mulţimi. Asta însă nu pătează în niciun fel explozia de lumină nevăzută din inimile celor ce vin la Sfântă pentru a se sfinţi prin rugăciune, asceză şi Liturghie. Sfinţenia este de la facerea lumii asediată de puterile acestui veac, aşa încât drumul spre centrul fiinţei să fie greu. Unii oameni care merg către racla cu moaştele sfintei nu mai ajung acolo. Sunt prinşi în mrejele tentaţiilor din jur, ajung la festinul cărnii sfârâind pe grătar ca într-o sărbătoare a zeului Moloh, întârzie la tarabele cu textile chinezeşti de unică folosinţă, în loc de o clipă de har se împroprietăresc cu vreun cojoc gros adus de peste Carpaţi, în loc de o sărutare a trupului firav şi ceresc al sfintei se aleg cu un ţiuit de ureche la focurile de artificii.

Esenţialul se obţine cu trudă, cu suferinţă chiar, după ce ai dat la o parte exuviile inutile ale acestei lumi, după ce te-ai curăţit de păcate şi răni, după aşteptarea în rugăciune la porţile iubirii lui Dumnezeu. Liturghia nu este un bonus pentru vizitatori, ci este rodul ascezei interioare, viaţa veşnică este primită după o viaţă de asediu a cetăţii interioare, după luptă până la sânge pentru Sângele lui Hristos.

Iubirea oamenilor pentru Sfânta ocrotitoare a vieţii lor nu se rezumă doar la o vizită de curtoazie de hramul ei, ci se desfăşoară pe parcursul unui întreg an, în care rândul de închinare la sfintele ei moaşte nu încetează decât când se închid, noaptea târziu, porţile catedralei, doar pentru a se înfiinţa de nicăieri, mai viguros, a doua zi în zori. Oamenii – mai ales cei de departe – au simţit că Sfânta luminează şi ajută ceresc pe cei care vin să o felicite, să o cinstească şi să o sărute de ziua ei, aşa că nimeni în această lume nu ar putea opri valurile necontenite de oameni care se strâng în cetatea Moldovei pentru închinare.

Eram acum câţiva ani la o emisiune tv pe tema sărbătorii Sfintei Parascheva. Moderatorul – maliţios şi insinuant – punea întrebări piezişe, din mintea sa de comerciant de idei. La un moment dat am primit o întrebare care m-a lăsat perplex: oare jumătatea de milion de închinători la moaştele Sfintei Parascheva devin cu adevărat mai buni, mai dăruitori, mai smeriţi, mai atenţi, mai înţelepţi şi mai creştini după ce se închină la sfintele moaşte, sau imediat ce s-au eliberat de la rând, se întorc la relele lor de fiecare zi?

Am respirat adânc, l-am privit în ochi pe jurnalistul şmecher din faţa mea, şi apoi am răspuns pe un ton jos: Păi, ar trebui să facem o încercare mentală: ce-ar fi poporul român fără biserici, fără sfinţi, fără mănăstiri, fără predicile necontenite din Biserici, fără rugăciune, fără post, fără sfintele moaşte, fără preoţi şi călugări, fără icoane, fără hramuri, fără cultura Bisericii, fără Evanghelie, fără Cărţi de rugăciuni, fără religie?

O tăcere apăsătoare s-a lăsat în studio, întreruptă doar de maşinării care bâzâiau pe fundal. Câteva picături de sudoare s-au scurs pe faţa moderatorului. Poate erau de la căldura reflectoarelor. A avut o străfulgerare de adevăr, s-a eschivat politicos şi a spus: Nici nu vreau să mă gândesc. E mai bine aşa.

Fără religie, am cădea în barbaria simţurilor, în glaciaţiunea patimilor şi a civilităţii morţii, am respira aerul greu al răutăţii, fără Duh, fără simţirea de cer, am goni pentru umplerea sacului fără fund al plăcerilor. Fără Sfânta Parascheva şi fără Biserici, Iaşii ar fi un Cernobâl spiritual, o cetate de blocuri hidoase, întrerupte doar de stâlpi de telegraf. Fără inima Moldovei, inimile oamenilor s-ar transforma în corduri, iar viaţa însăşi ar semăna izbitor cu moartea.

De la același autor

Ultimele din categorie