Îngăduința. Trăsătură importantă a credinței noastre

Indiferența, această boală a „modernismului”, n-are ce căuta în premizele solidarității și iubirii de aproapele.

Am citit deunăzi un interviu despre îngăduinţă. Subiectul este cu adevărat foarte important pentru toți cei care se străduiesc să adopte o atitudine de credință, să cunoască și să înțeleagă ceea ce trebuie să îndeplinească un om credincios. Cred că nici nu se dezbate suficient această problemă și nu se precizează niciodată destul ceea ce noi trebuie să încercăm, cu toată modestia, să fim. Să ne definim felul de viață, odată ce am hotărât să pornim pe drumul unei îmbunătățiri spirituale, să ne încadrăm în duhul Ortodoxiei românești cu moștenirea ei care ne formează ca oameni adevărați. De aceea, orice inițiativă de a lămuri această problemă este binevenită și nu putem decât să sperăm că asemenea inițiative se vor lua mereu. Și cred că se impune a adopta o asemenea concepție, devenită firească tuturor celor care vor cu sinceritate să facă parte din colectivitatea noastră spirituală

Nu este o sarcină ușoară cea de a călăuzi, de a sfătui pe cei care știu mai puțin decât tine, arătându-le care trebuie să fie atitudinea lor. De aceea, cred că cei care își asumă asemenea sarcină trebuie, la rândul lor, să îndeplinească unele condiții. Ar fi mai întâi indispensabil să posede o cultură teologică serioasă, profundă, pe care o pot dobândi prin studiul adâncit și riguros al teologiei. Contrar unor păreri care, din păcate, sunt foarte extinse, teologia, religiozitatea nu este un fel de hobby, o chestie bună pentru un  amator, pe care o adopți pentru că n-ai altceva mai bun de făcut, sau pentru a căpăta simpatia altora. Se crede că ajunge să înveți și să practici câteva atitudini cuvioase, cu care impresionezi pe alții mai necunoscători. Să înveți a reda câteva citate din Cartea Sfântă sau din Scrierile Sfinților Părinți, fără a te sinchisi de contextul în care apar ele acolo și cu asta gata, ai spus totul, fără a înțelege că unele afirmații pot să ducă la neînțelegeri și la opinii care încurajează atitudini exterioare, fără conștiința consecințelor pe care le pot avea.

A doua condiție ar fi o cunoaștere și aplicare cu respect a unor tradiții milenare, așa cum am învățat din istoria Ortodoxiei românești care are în urma ei o experiență de peste două mii de ani. Învățătura noastră nu este un capitol de lectură mai mult sau mai puțin lacrimogenă, de care am dat uneori întâmplător și pe care o transmitem altora cu același apetit de a trece drept cucernici sau chiar sfinți, pe care o adoptăm în întregime sau pe paragrafe, după bunul nostru plac. Ortodoxia nu este o mică problemă fără importanță, depășită astăzi, pe care o schimbăm după cum vrem noi, după cum ne convine, după cum dorim să fim originali, după cum suntem influențați de opinii care n-au nimic de-a face cu dreapta credință, după cum vrem să aducem inovații conforme unor considerente și interese de altă natură. Ortodoxia este o atitudine fundamentală de viață în care ambiții, aroganțe de tot felul, dorința de a impune anumite mentalități  și păreri care ne convin nouă personal sau mediului nostru nu au ce căuta.

Din păcate, problemele de credință sunt deseori tratate cu ușurință și cu dorința de a scuza și explica atitudini departe de seriozitatea și de spiritul de răspundere pe care un îndrumător spiritual trebuie să-l aibă față de cei pe care îi îndrumă. E foarte adevărat, atitudinea creștinească este cea de a ierta celorlalți, de a nu-i învinui, acuza și așa mai departe. Dar atenție, intransigența nu trebuie confundată cu „bârfa”! Nu orice dezaprobare față de o atitudine care ridică semne de întrebare înseamnă o pornire răutăcioasă. E adevărat, „nu judeca pentru a nu fi judecat”. E tot atât de adevărat și a vedea întâi bârna din ochiul tău și apoi paiul din ochiul aproapelui. Și mai sunt multe cuvinte care pledează pentru îngăduința față de aproapele. Ni se dau chiar exemple și citate ale cuvintelor unor mari duhovnici, cum ar fi părintele Cleopa. Trebuie însă subliniat că părintele Cleopa n-a făcut concesii cu ceea ce înseamnă o atitudine creștină, nici n-a fost vreodată îngăduitor cu atitudini greșite, de nuanță uneori eretică. El s-a exprimat deosebit de categoric împotriva a tot ceea ce era în contradicție cu învățătura Bisericii noastre.

E adevărat, îngăduința, înțelegerea față de aproapele este o atitudine creștinească. Dar ce faci dacă acesta greșește în asemenea măsură încât își primejduiește mântuirea, salvarea, uneori nu numai a lui, ci și a altora? Asistăm atunci, cu ochii ridicați cucernic spre cer, așteptând ca vreodată, Dumnezeu să-i trimită un semn că a greșit? O răfuială între Dumnezeu și aproapele nostru care nu ne privește? Dacă s-a deprins nu numai să trăiască el însuși în păcat, dar îi împinge și pe ceilalți, pe cei apropiați lui, pe cei pentru care este un exemplu, pentru care este responsabil, trăgându-i pe toți după sine în prăpastia păcatului? Cum reacționezi dacă un îndrumător spiritual afirmă de la amvon lucruri care frizează chiar aspecte schismatice, în contradicție cu tradiția noastră ortodoxă românească, în contradicție cu ceea ce stabilește autoritatea noastră bisericeasă supremă, căreia suntem chemați să i ne supunem? Ce te faci dacă un îndrumător spiritual, care ar trebui să fie exemplu pentru fiecare dintre noi, se comportă cu totul greșit, greșit în fața lui Dumnezeu și a oamenilor, manifestându-se grav chiar în fața altarului și inducând în eroare un număr mare de credincioși, pentru care are o responsabilitate cuprinzătoare în fața lui Dumnezeu și a Bisericii?

Din nefericire, există și asemenea cazuri. Am auzit oameni spunând, „da, dacă preotul spune așa, așa e bine”, când orice lege, nu numai bisericească, dar chiar și civilă, condamnă asemenea atitudine? Oare noi, toți ceilalți, nu avem nici o responsabilitate? Ne mulțumim să dăm din umeri și să lăsăm lucrurile să meargă astfel, mai departe, ca și cum nu ne-ar interesa? Unde mai este comuniunea cu Dumnezeu și cu oamenii, semenii noștri, așa cum ne-a rânduit-o Domnul? Unde e comuniunea despre care vorbește Biserica, unul dintre cele mai importante aspecte ale creștinismului? Sfântul Atanasie cel Mare n-a fost un bun creștin pentru că a combătut  pe arieni, care propovăduiau o învățătură greșită? Sfântul Nicolae, e mai puțin sfânt pentru că n-a fost îngăduitor cu Arie și i-a condamnat definitiv erezia în Sinodul de la Niceea?  El n-a spus, așa cum ne recomandă unii s-o facem, „lasă-l în plata Domnului”, „lasă-l că e treaba Domnului să-l corecteze, nu a mea. N-are decât să-și propage învățătura eretică”? Să-l condamnăm pe Sfântul Ioan Damaschinul pentru ca a luat atitudine severă împotriva iconoclaștilor, condamnându-i?

Este citat Sfântul Maxim Mărturisitorul, unul dintre cei mai mari sfinți și martiri, care în bucățica de citat introdusă în text, recomandă îngăduința față de ceilalți. Ar fi bine să se învețe câte ceva din viața Sfântului Maxim Mărturisitorul și nu să se prezinte doar citate izolate, care nu redau întru totul învățătura și atitudinea lui intransigentă. Ar trebui să se țină seama de evenimentele din viața sa: Din motive politice, autoritatea imperială i-a interzis să-i combată pe monoteliști. Dar cu toată interdicția, Sfântul Maxim a luat atitudine împotriva lor în Sinodul de la Lateran din anul 648. Ca urmare i s-a tăiat limba și mâna dreaptă, lui și lui Anastasie monahul, în fața mulțimii, pentru ca să nu mai poată comunica prin grai sau în scris, condamnând aceast erezie. Pentru perseverența în apărarea dreptei credințe i s-a dat numele de „Mărturisitorul”, rămânând în istoria Bisericii ca unul dintre marii sfinți și martiri, unul dintre cei mai mari teologi, o culme a gândirii filozofice și teologice și a clasicismului grec, a cărui viziune cosmică preocupă până astăzi pe teologii contemporani. Nu trebuiau oare acești mari sfinți să spună, așa cum recomandă unii „teologi“ gentili astăzi : „lasă-i în plata Domnului, nu e treaba mea! Eu sunt bun, îngăduitor, nu critic pe alții”.

Problema îngăduinței noastre unii față de frații noștri este mult prea complexă pentru a emite niște sentințe definitive și niște păreri lipsite de complexitatea care se cuvine unei asemenea teme. Nu, fără îndoială, nu trebuie să-i bârfim pe ceilalți. Răutatea, bucuria de a le face rău sau de a-i compromite în fața altora nu are ce căuta între creștini, în comuniunea, care, așa cum am spus mai sus, ne-a rânduit-o Dumnezeu ca pe una dintre legile fundamentale ale creștinismului. Dar a trece cu buretele peste orice dorință a condamna răul, admițându-l, cu comoda afirmație că nu e treaba noastră și nu trebuie să intervenim, nu dovedește prea mult spirit creștin. Și atunci ne putem pune întrebarea: oare nu cumva nu vrem ca cineva să ne atragă atenția asupra greșelilor pe care le comitem noi, nu dorim să fim lăsați în pace să ne impunem noi anumite păreri și intenții?  Nu cumva ne motivăm singuri atitudinea, pledându cauza lipsei noastre de rigurozitate și seriozitate în credință și într-o atitudine real creștină?

Problema atitudinii față de ceilalți, incluzând chiar o atitudine critică, dacă e cazul, nu trebuie trecută sub tăcere. Avem exemple suficiente în scrierile teologilor noștri, în învățăturile marilor noștri duhovnici, din care să învățăm că atitudinea oricărui creștin este de dragoste și îngăduință pentru frații săi, dar și de responsabilitate față de păstrarea adevărurilor credinței noastre, care se bucură de o tradiție milenară și pe care n-o putem trece cu vederea. Pentru că fiecare dintre noi este răspunzător și pentru ceilalți. Indiferența, această boală a „modernismului” n-are ce căuta în premizele solidarității și iubirii de aproapele.

Altfel vom ajunge, și din păcate există semne alarmante, în a trece peste puritatea și autenticitatea dreptei credințe, confundând reala dragoste pentru ceilalți cu o amabilitate superficială, care nu aduce nimic bun, introducând inovații care n-au ce căuta și care, ne înstrăinează de moștenirea noastră spirituală, la care nu trebuie să renunțăm cu atâta ușurință.

Citește alte articole despre: iertare, îngăduință, fermitate, rigurozitate

De la același autor

Ultimele din categorie