O discriminare din partea lui Dumnezeu?

Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său lumii pentru ca lumea să fie dată apoi în mâna Fiului. Cel ce vine smerit printre oameni, încă din primele ore de viaţă înfruntând greutăţi şi lipsuri, va veni la sfârşitul lumii în plinătatea slavei, schimbând ieslea cu tronul de împărat. Cel ce caută înfometat sânul iubitei Lui mame (Maica Domnului mai este numită şi noua Evă!), cu voce ca a tunetului va face Judecata tuturor la sfârşit, făcând parte celor flămânzi de dreptate. Nu este pildă mai mare şi mai mişcătoare în întreaga istorie a omenirii decât să vezi pe Cel Care Se îmbracă cu cerul ca şi cu o haină fiind înfăşat în scutece modeste.

De multe ori, pe ilustraţia unei cărţi, pe fresca unei biserici sau în cărţile de teologie, găsim sintagma: Hristos - Noul Adam. Adam (cel vechi) este primul om creat de Dumnezeu. Hristos este Cel după al Cărui Chip a fost creat omul. Adam a căzut din Raiul unde fusese pus de Ziditorul său şi astfel întreaga omenire zămislită din coapsele sale a cunoscut, pe pământ, suferinţa şi moartea. Hristos a biruit moartea şi a deschis porţile Raiului, dând sens pământeştilor suferinţi. Vechiul Adam şi Noul Adam sunt două repere pentru noi, creştinii: luăm aminte la primul, la greşala făcută de el, şi căutăm a urma întru toate Celuilalt.

Fiindcă ne apropiem de praznicul Naşterii Domnului, m-am gândit că putem desluşi ceva din taina aceasta a venirii lui Dumnezeu pe pământ punând faţă în faţă cele două naşteri: cea a lui Adam şi cea a lui Iisus. Indiferent din ce punct de vedere i-am compara, nu putem decât să constatăm că Adam a fost un privilegiat. Naşterea acestuia s-a făcut direct din mâinile lui Dumnezeu, care a "luat ţărână din pământ" şi a suflat în faţa lui "suflare de viaţă". După cum putem deduce din referatul biblic al Genezei, avea o vârstă matură. Iisus, pe de altă parte, S-a născut dintr-o smerită fecioară din Nazaret, fiind un prunc la fel ca oricare alt prunc născut pe faţa pământului: cu trupul firav, având nevoie de ocrotire, urmând a creşte ani de zile până să ajungă la maturitate.

Lui Adam i-a adus Dumnezeu toate "fiarele câmpului" şi toate "păsările cerului" cărora le-a dat nume, ca unul ce era pus ca stăpân asupra lor. Pruncul Iisus a avut parte de mila animalelor din neprimitorul Betleem care, cu răsuflarea lor, I-au oferit căldura de care avea nevoie. Pentru Adam, Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, în care l-a pus spre a se hrăni din toate roadele, mai puţin din cele ale pomului cunoştinţei binelui şi răului. Lui Iisus I-a fost oferită ieslea în care animalele îşi află hrana, într-un spaţiu în care trăiesc, îndeobşte, cei mai săraci oameni de pe pământ. Unul a primit Raiul, celălalt ieslea. Nu este o nedreptate aici? Nu se vor simţi unii îndreptăţiţi să se smintească de "tratamentul" diferenţiat pe care îl aplică Dumnezeu-Tatăl celor doi? Adam se bucură de mare cinste în faţa întregii creaţii, în timp ce Iisus pătrunde în lume ca ultimul dintre robi. Să fie oare Dumnezeu-Tatăl nedrept cu propriul (şi Unicul) Său Fiu?

(Aparent) inexplicabila atitudine a lui Dumnezeu nu este decât expresia iubirii jertfelnice pe care El o poartă tuturor oamenilor. Din iubire l-a făcut pe om cu o asemenea demnitate, de a fi împărat peste creaţie, întrucât omul este chemat la a fi dumnezeu după har. Căzând însă omul din această demnitate, Dumnezeu nu a considerat că este nedrept sau nedemn a se coborî la nivelul omului, ci a luat firea omenească, şi-a asumat-o deşertându-se pe Sine, smerindu-Se. A rămas ceea ce era - adică Dumnezeu - şi a devenit ceea ce nu era - adică om. Această jertfă, a înomenirii lui Dumnezeu este chiar mai uimitoare decât cea a Învierii Sale. Mântuitorul nu putea fi ţinut cu trupul în mormânt, nici cu sufletul în iad, ci, Dumnezeu fiind, Învierea era practic singura cale firească (vorbind de un firesc aici în ordine dumnezeiască). Dar minunea cea mare este această întrupare a celei de a doua persoane a Preasfintei Treimi, această venire în lume a Sa, chip de om luând.

Iubirea aceasta a lui Dumnezeu pentru om este o jertfă continuă, una mai presus de tot ceea ce putem noi concepe. A nu te cruţa pe tine însuţi în numele iubirii pentru o persoană e o jertfă mare; însă cea mai mare jertfă pe care o poate face cineva este aceea de a-şi jertfi propriul copil. Durerea pe care o suferi tu însuţi este incomparabil mai mică decât cea pe care o resimţi când îţi vezi jertfit copilul, mai ales dacă e singurul tău copil. Mamele pruncilor ucişi de Irod nu puteau fi consolate nicicum şi ar fi preferat de o mie de ori să fie ele însele ucise decât să asiste la uciderea celor smulşi cu forţa de la sânul lor. Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său lumii pentru ca lumea să fie dată apoi în mâna Fiului. Cel ce vine smerit printre oameni, încă din primele ore de viaţă înfruntând greutăţi şi lipsuri, va veni la sfârşitul lumii în plinătatea slavei, schimbând ieslea cu tronul de împărat. Cel ce caută înfometat sânul iubitei Lui mame (Maica Domnului mai este numită şi noua Evă!), cu voce ca a tunetului va face Judecata tuturor la sfârşit, făcând parte celor flămânzi de dreptate. Nu este pildă mai mare şi mai mişcătoare în întreaga istorie a omenirii decât să vezi pe Cel Care Se îmbracă cu cerul ca şi cu o haină fiind înfăşat în scutece modeste.

Astăzi, nici măcar secularizarea nu poate alunga din societate sărbătorirea acestui moment de alianţă între Cer şi pământ. Unii au încercat (şi chiar au reuşit) să-l transforme pe Moş Crăciun în Moş Gerilă sau să deturneze Crăciunul înspre zona comercială. Sunt ţări în care s-a pus serios problema de a înlocui orice nuanţă creştină din vocabularul sărbătorii. Probabil că această sărbătoare (decisivă în istoria mântuirii omului) va mai cunoaşte şi alte desfigurări. Dar un lucru e cert: nu va putea fi eliminată niciodată. Până la sfârşitul veacurilor va străbate, la fiecare 25 decembrie, un fior, nedesluşit pentru unii, care va umple sufletele de bucurie, milă şi speranţă. Şi, în noaptea luminoasă a Crăciunului, se va mai găsi, cu siguranţă, cineva care, dând la o parte beteala şi cadourile, să buchisească literele unei pagini îngălbenite de vreme pe care scrie: "Hristos nu S-a născut în Rai, ci aici, pe pământ. A venit între ai Săi şi ai Săi nu L-au primit. Ei L-au uitat, dar El încă le mai colindă inimile. Lerui, ler."

Citește alte articole despre: om, Adam, chip, cer, animale, Împărat, jerfă, Noul Adam, scutece, iesle

De la același autor

Ultimele din categorie