Post şi bucurie

 

Dacă veţi întâlni pe cineva care nu emană bucurie în jurul său (nu oricare, ci acea bucurie creştină) atunci e puţin probabil că vă aflaţi în preajma unui sfânt. Cei care s-au lipit de Dumnezeu sunt conectaţi şi la bucuriile divine. Şi le transmit, gratuit şi involuntar, şi celor din jur. Chiar şi când te mustră. Chiar şi când plâng.

La prima vedere pare puţin cam deplasat să vorbim despre bucurie taman în post (sau în legătură cu postul). Pentru mulţi (şi, în general, pentru cei care nu postesc) perioada aceasta de înfrânare e asociată cu întristarea şi crisparea, cu o izolare de toate bucuriile. Mulţi se uită suspect la tine dacă îndrăzneşti să zâmbeşti (măcar) atunci când posteşti. Poate că aşa va fi fost cu postul precreştin: evreii îşi smoleau feţele, îşi puneau cenuşă în cap, unii se afişau pe la colţurile uliţelor în atitudini care sugerau cât de rugători şi postitori sunt. A venit însă Hristos şi a adus şi "scandalul" acesta al postului luminos: "Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie" (Matei 6, 16-18).

Aşadar nu este nici o incompatibilitate între post şi bucurie, mai ales când ne mai şi străduim să-l primim în ieslea sufletului nostru pe Hristos, prin taina sfintei împărtăşanii. Dar ce fel de bucurie să fie totuşi aceasta? Căci nu poate fi vorba de una dintre bucuriile simple ale vieţii: nu vorbim de bucuria celui care a luat un examen sau a câştigat la loto, nici de bucuria îndrăgostitului care află că este, la rându-i, iubit. Nu vorbim nici măcar de bucuria intelectuală provocată de lectura cărţilor. E vorba de un fel de bucurie pe care o vom numi bucurie creştină. E genul de bucurie pe care o poţi avea, fără vreo întrerupere, aici, pe pământ, şi care va fi multiplicată de mii de ori în viaţa de veci.

Chiar şi când mustră, chiar şi când plâng

De fiecare dată când se vorbeşte de Părintele Cleopa, una dintre trăsăturile evidenţiate la duhovnicul de la Sihăstria este tocmai bucuria sau verva pe care o răspândea în jurul său. Nu în sensul că ar fi fost vesel tot timpul sau că ar mai fi făcut şi mici "glume" duhovniceşti, ci în sensul că îl simţeai tot timpul bucuros de prezenţa ta. Indiferent cât de bolnav sau de obosit era, te primea cu aceeaşi bucurie, dar o bucurie care iradia din toată fiinţa lui. Nu o puteai neapărat citi pe chip sau în voce, ci în întregul felul său de a comunica (prin cuvânt, prin gest, prin atitudine) cu cei din jur.

Un alt tip de bucurie a "emanat" Părintele Teofil Părăian de la Mănăstirea Brâncoveanu. Pe lângă acel soi de "optimism soteriologic" (care are la bază convingerea că toţi avem, de la Dumnezeu, şansa de a ne mântui, dar şi nădejdea că, prin mila lui Dumnezeu, chiar ne vom mântui!), Părintele Teofil mai avea şi o "poftă" de a trăi bulversantă, având în vedere că, încă din copilărie, i se stinsese lumina ochilor. Când te îmbrăţişa nu o făcea doar pentru "a te cunoaşte" în felul său, ci şi pentru că, realmente, îi făcea plăcere compania ta. Chiar dacă abia te cunoscuse, îţi recita poezii (obligatoriu) care nu erau doar din spaţiul religios, ci şi din zona laică, dintre cele care cântă dragostea şi tinereţea.

La Părintele Arsenie Papacioc te întâlneşti cu un fel de bucurie caldă. Te simţi ca un musafir îndelung dorit într-o casă primitoare. Părintele Paisie Aghioritul (care, dacă ştirea din Grecia se confirmă, urmează a fi canonizat ca sfânt) te primea, din câte povestesc cei care l-au cunoscut, cu inima mamei vesele că şi-a reîntâlnit copilul rătăcit. Sfântul Serafim de Sarov e binecunoscut prin felul în care îşi întâmpina vizitatorii: "Hristos a înviat, bucuria mea!". Şi exemplele ar putea continua pe sute de pagini.

Deşi se manifestă într-un mod aparte, toţi cei enumeraţi mai sus au în comun aceeaşi bucurie. E bucuria pe care o dobândeşti pe drumul sfinţeniei şi de care nu te mai desparţi niciodată. Dacă veţi întâlni pe cineva care nu emană bucurie în jurul său (nu oricare, ci acea bucurie creştină) atunci e puţin probabil că vă aflaţi în preajma unui sfânt. Cei care s-au lipit de Dumnezeu sunt conectaţi şi la bucuriile divine. Şi le transmit, gratuit şi involuntar, şi celor din jur. Chiar şi când te mustră. Chiar şi când plâng.

Inimă săracă, dar primitoare

Bucuria se regăseşte şi la cei care au avut mult de suferit, în temniţi sau în prigoană, în boli sau în încercări cumplite. Cel ce s-a lipit de Dumnezeu cu toată fiinţa lui, chiar şi când e cuprins de durere, are şansa de a gusta bucuria. Maica Siluana Vlad ne explică de ce: "Simţirea bucuriei în durere e o mare taină şi e o lucrare divino-umană, adică a harului împreună cu tine. Tu pui durerea şi Domnul pune harul. Durerea e inerentă pentru că situaţia în care eşti, deşi face parte din viaţa ta, nu e chiar viaţa ta. E aşa cum pruncul din pântecele mamei tale erai tu şi totuşi nu erai încă cel ce eşti acum. Cel ce erai atunci a trebuit să treacă prin durerile naşterii şi fără acele dureri nu era posibilă viaţa de acum. La fel şi acum, toate durerile vieţii tale sunt durerile naşterii tale la viaţa cea adevărată, dacă le trăieşti cu Domnul. Bucuria vine din viitor, dar e trăită şi în prezent de cel ce crede şi nădăjduieşte în făgăduinţele Domnului. Trăim pentru Viaţa veacului ce va să vină, dar o trăim încă de acum şi o trăim cu viaţa noastră de acum, cu acest trup şi acest suflet atât de sensibile la durere. Răbdarea, îndurarea acestor dureri ale naşterii nu sunt scopul vieţii, ci un mijloc, singurul mijloc de a ieşi vii din moartea păcatului."

Ne apropiem de praznicul Naşterii Domnului. E un moment pe care e bine să ne străduim în permanenţă a-l pătrunde şi a-l trăi. Pentru că Dumnezeu a ales să fie om. Dumnezeu ne-a ales pe noi, pe fiecare dintre noi, să devenim asemenea Lui. Dar asta nu se poate prin eforturile noastre proprii, ci prin străduinţa de a-L primi în toate cele ale noastre. Prefăcându-ne inima în ieslea sărăcăcioasă, dar primitoare, a staulului din Betleem. "Când lucrăm la asemănarea noastră cu Dumnezeu, trăim de fapt această stare de permanentă naştere de sus. Nu mai trăim «după capul nostru», nici după impulsurile şi legile bio-psiho-sociale, ci şi cu, în şi prin Dumnezeu. Atunci viaţa noastră bio-psiho-socială se sfinţeşte, se înduhovniceşte. Lucrarea sfinţirii noastre este o bucurie a duhului nostru, o plăcere şi o desfătare a acestuia. Dar simţirile noastre sunt, la început, doar cele ale trupului şi ale psihismului" (cf. Maica Siluana). Aşadar, naşterea aceasta din nou, de sus, a noastră, este un proces continuu. E o continuă preschimbare a noastră. Şi cum să nu te bucuri când, pe drumul acesta al devenirii sau al postirii întru îndumnezeire, descoperi uimit, în fiece clipă, lucruri noi sau le vezi înnoindu-se pe toate cele pe care le vedeai, anterior, doar cu ochiul durerii şi al îndreptăţirii de sine?

De la același autor

Ultimele din categorie