Am încă în inimă ecoul Acatistului Bunei Vestiri. Și ochii bucuroși ai oamenilor care l-au ascultat laolaltă cu cerul în Catedrala Mitropolitană. Am reușit să mă așez în rugăciune cu oamenii din Constantinopol pe țărm de Mare și să caut să înțeleg. Care anume dintre biruințe e cântată în Acatist? La prima vedere aceea petrecută sub ochii lor într-o dimineață cât o istorie: 7 august 646. O furtună care înfrânge dușmanii. Dar ei ieșiseră să lupte cu ei purtând armele Învierii: Icoana Mântuitorului, Lemnul Crucii și Icoana Maicii Domnului. Semn că biruința despre care vorbeau și cântau era cu rădăcini în Cruce. Venea din Cer și ei știau asta. Nu au făcut alta decât să activeze Crucea în care credeau. Cu liniștea Maicii Domnului care își însoțește Fiul la cruce dar vede, prin cunoașterea adevăratei Sale identități, dincolo de ea, căci știa cuvintele proorocului care zice: „Dar El era străpuns pentru fărădelegile noastre, zdrobit pentru nelegiuirile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, era peste El și prin rănile Lui noi toți suntem vindecați” (Isaia 53, 5). E omul din lume care știa aceasta cel mai bine. Maică a Dumnezeu-Omului primise la Sinodul 3 Ecumenic, desfășurat în Efes, biserică locală care era în legătură cu Patriarhia Constantinopolului, recunoașterea de Născătoare de Dumnezeu. Oamenii pe acesta o văd ultima lor salvare, cea mai puternică dintre apărătorii Constantinopolului. Și aici este cheia i pentru deruta din zilele noastre. 

Suntem în plină vălurire de războaie. Absurde, ca orice atac la omenie și ca orice obsesie de falsă îndumnezeire. La ceea ce asistăm astăzi putem concluziona atât: dărâmarea sensului omeniei. Ruperea de cruce a suferinței face în mod real ca acesta să fie de neîndurat. Iar durerea aproapelui – departelui nostru – nu are de ce să nască pe fețele noastre de creștini rânjete de satisfacție. Nu te poate bucura nici o moarte creștin fiind pentru că asta înseamnă că tu crezi mai degrabă în corăbierii morții mai degrabă decât în apărătorii cetății Bizantine. 

A trecut ziua dar denia de vineri – o utrenie slujită în seară – ne-aduce aminte de ecoul din morminte al postirii. Postim cu cei plecați, știind că amintirea lor nu este doar pomelnic, ci e ADN-ul prezent în credința noastră. Niciunul dintre cei de astăzi nu pot fi creștini fără cei dinainte, fără mărturia lor curajoasă, fără conștiința fermă că ei ne sunt rădăcina. Legată de Hristos, Cruce și Maica Domnului. Afirm fără teamă că Acatistul Bunei Vestiri este o mărturie a credinței în Înviere. Că povestirea vieții și minunilor din viețuirea Maicii Domnului nu e simplă așezare în versuri metaforice a unei realități ci realitatea care, neputând fi surprinsă în cuvinte, a dăruit mărturisirii de credință metafora. Metafora care construiește poduri, golfuri de andocare la furtună, spații de liniște în respirația dintre cuvinte. Iar versurile nu caută vreun premiu, ci premiul este Hristos. 

Vedem postirea din direcția Învierii lui Hristos. Am scris des zilele acestea că noi știm că Hristos a Înviat. Asta știau și bizantinii în 7 august 624. Dar în timp ce ei ieșeau pe țărmul unde-și așteptau moartea, cântând Învierii, noi ne atârnăm nădejdea de oameni, de sistemele în care palpită moartea ca o venă de venin. Dinaintea mării vieții hurducate de furtună, bizantinii au ales Învierea. Noi, idolatrizarea sistemică a oamenilor, miturilor ideologice ori ierarhiilor de valori din care Învierea lipsește ca valoare. De aici sentimentul real de mediocrizare a vieții noastre sociale, gustul de cerneală coclită al plagiatului ideologic, semeața stupizenie a celor care privesc viața ca o simplă afacere, nu ca o dovadă de smerită asumare a veșniciei. 

Odinioară, pe străzile Ierusalimului, Domnul Hristos sângera, iar mulțimea sărbătoarea. Acum, în povestea Acatistului, învățăm că mulțimea a înțeles prețul acelui Sânge. Și cheamă pe Maica Celui Înviat să fie Apărătoare și Doamnă. Împărăteasă. Iar ea nu se depărtează de poporul ei creștin. Îl apără nu pentru că dușmănește pe ceilalți – departe de ea orice dușmănie – ci pentru că știe de partea cui e adevărata veșnicie. De partea celui slab și neajutorat, de partea celui abuzat și ucis. A văzut asta în drama Fiului Său. Și știe mai bine decât oricine că fiecare cuvânt din Acatistul Bunei Vestiri rostește și rostuiește adevărul. Din valea de lumină a Deniei Acatistului Bunei Vestiri, corespondență specială, glasul Ortodoxiei: Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară!