Prietenia – poezia de iubire a cuplului

Iubește cu o iubire oblativă acea persoană care dăruiește totul, care, în entuziasmul iubirii, se oferă pe sine însăși, viața sa, chiar fericirea sa, din dorința de a-l împlini pe celălalt. Idealul ar fi ca ambele persoane să se afle într-un dialog sincer al iubirii și dăruirii, să își ofere unul altuia ceea ce are fiecare mai înalt în viață și împreună să se întreacă în fapte de iubire și dăruire, de respect și reciprocă oferire. Atunci relația lor este una întemeiată pe valori reale.

Preludiul sentimental al căsătoriei îl constituie prietenia, perioada cea mai frumoasă dintr-o relație, în care fiecare dintre cele două persoane se descoperă una pe alta, își cunosc bogația și frumusetea sufletească. Iubirea împodobește totul. Iubirea înfrumusețează nu doar chipul, ci și viața persoanei iubite, făcând din ea un ideal. Acum este momentul cel mai potrivit ca tinerii să își propună idealul de viață, să își împărtășească unul altuia ceea ce au mai frumos și înalt în viață, să încerce să se întreacă unul pe altul în cuvinte, gesturi și fapte de iubire și prețuire. Când iubește, omul nu vede cu ochii, ci cu inima, cu ochiul lăuntric și de aceea le vede pe toate purtând alte caractere, împodobite cu lumină și dragoste. Când iubim pe cineva, îl vedem a fi mai frumos și mai bun decât ar putea chiar fi în realitate. Și aceasta, pentru că iubirea idealizează persoana îndrăgită.

Atunci când se lansează într-o relație de iubire, persoana umană caută să își împlinească o trebuință sufletească. Nevoia de comunicare și comuniune, de iubire și dăruire, de împărtășire și primire, dorința de a-și găsi sprijin trupesc și sufletesc. Ființa umană nu se simte bine la modul propriu în singurătate, pentru că, precum spune Paul Evdokimov, singurătatea este o suferință grea. Ea este o lipsă, nu o plinătate, o neputință, nu o împlinire. Intuind și simțind acest lucru chiar din zorii vieții sale, ea caută să se completeze pe sine însăși, cu ajutorul celuilalt, își caută jumătatea, sufletul pereche. Simte nevoia unei inimi care să rezoneze la bucuriile și necazurile sale, pe cele dintâi amplificându-le alături de aceasta, pe cele din urmă, alinându-le și mângâindu-le în compania ei.

Psihologia face distincția între iubirile captative și iubirile oblative. Iubesc cu o iubire captativă acele persoane care cer totul de la persoana „iubită”, până și prețul vieții, oferind în schimb infinit mai puțin sau chiar nimic. Totul i se cuvine, totul îi aparține, însăși persoana iubită este o cetate cucerită, care trebuie să își slujească și să își respecte cuceritorul. Aceasta este o formă de iubire pătimașă, egoistă, acea filavtie pe care o condamnă scrierile duhovnicești răsăritene.
Iubește însă cu o iubire oblativă (de la latinescul, offero – a oferi, a dărui) acea persoană care dăruiește totul, care, în entuziasmul iubirii, se oferă pe sine însăși, viața sa, chiar fericirea sa, din dorința de a-l împlini pe celălalt. Idealul ar fi ca ambele persoane să se afle într-un dialog sincer al iubirii și dăruirii, să își ofere unul altuia ceea ce are fiecare mai înalt în viață și împreună să se întreacă în fapte de iubire și dăruire, de respect și reciprocă oferire. Atunci relația lor este una întemeiată pe valori reale.

Iubirea creștină depășește însă orice altă formă de iubire. Ea nu are nici o limită pozitivă, pentru că tinde a deveni infinită, ca și Izvorul ei infinit – Dumnezeu Iubire. La acest fapt se referă Mântuitorul Hristos, atunci când spune că nu există dragoste mai mare decât a-și da cineva viața pentru aproapele său. Iubirea creștină, eliberându-se de tot ceea ce este trupesc și imperfect în ea, devine o iubire curată și deplină, un sacrificiu și o dăruire de sine, pentru fericirea și sporul duhovnicesc al persoanei iubite.

Fiind adesea o perioadă premergătoare căsniciei, prietenia trebuie să fie un răstimp de pregătire a familiei. În această perioadă, tinerii, propunându-și fiecare celuilalt idealul de viață, concepțiile sale despre familie și fericire, trebuie să își adapteze concepțiile mai întâi unul cu altul, iar apoi să își adapteze idealurile și convingerile comune, unei concepții de viață superioare. Trebuie să gândească nu doar la viața aceasta trecătoare, ci la viața veșnică, să descopere nu doar lucrurile sau bunurile efemere ale lumii prezente, ci comorile cele veșnice. Aceasta înseamnă ca, la temelia vieții lor, și la baza prieteniei legate, să așeze și să cultive valorile morale, virtuțile creștine. Într-un cuvânt, am spune că în prietenia lor, la mijloc, între ei, iar mai apoi, în familie, în sânul acesteia, să îl primească pe Hristos, Prietenul ideal. Toate acele persoane care au înțeles să își construiească existența pe temelia credinței și a virtuților creștine au trecut altfel prin viață, cu toate ale ei: bune, rele, pentru că L-au avut pe Dumnezeu ca Părinte și sprijin.

Prietenia este, în același timp, o etapă din viața unei relații, în care cei doi parteneri fac numeroase concesii, din dorința de a se armoniza, de a se completa unul pe altul. Și, din nefericire asistăm la o senzualizare a prieteniei. Tot mai mulți sunt aceia care, într-o prietenie se precipită să descopere „taina trupului” celuilalt, nu bogăția lui de trăiri spirituale, ci frivolul și senzualul, și nicidecum înaltul și spiritualul vieții sale.

Privându-se de „poezia” unei prietenii adevărate, de ceea ce aceasta are inefabil și sublim, mulți dintre tinerii de astăzi o „consumă”, în sensul cel mai material trupesc, ajungând să vadă în persoana cealaltă un obiect care trebuie să le împlinească lor dorințele și poftele, curiozitățile și tensiunile, de cele mai multe ori de natură pur carnală. Iar după consumarea „iubirii“ nu se mai simt atrași și implicați de ea, caută o nouă iubire, dar nici aceasta nu are viață prea lungă și nu reușește să îl împlinească deplin. Atunci se adeverește părerea lui Albert Camus: „Pentru multe dintre relații, certificatul de căsătorie este actul de deces al prieteniei, dacă nu cumva aceasta a subcombat deja și inconștient, anterior”.

De la același autor

Ultimele din categorie