Bătrânul Ascet n-a răspuns. Se adâncise deja în tăcerea lui. Această poveste mi-a provocat o adâncă impresie, literalmente m-a dat peste cap. Îmi chinuiam mintea să știu exact de ce mi-a povestit o istorie în care nu credea? Nu cumva făcea aluzie la el însuși? Pentru prietenul meu cuvios toate le consideram posibile. Cum însă de n-am băgat de seamă vreme de 15 ani, de când îl vizitam regulat? Știam că bătrânul e un înțelept și cuvântul lui era totdeauna adânc. Căutam cu o adevărată sete, nu cumva disting pe fața lui urmele cununii de spini, pe mâinile și picioarele lui „semnele cuielor” și în coasta lui... dar în coasta lui cum să pipăi? Ascetul ședea aproape de o mică fereastră a Colibei, cu capul lui alb rezemat de piept. Se gândea? Se ruga?... Pe mine, însă, mă stăpânea o neliniște de neînvins ca să aflu. Soarele abia apusese. M-am ridicat de la locul meu și apropiindu-mă de Pustnic, am început să-i observ cu curiozitate capul cuvios, mâinile și picioarele. Dar zgomotul scaunului a tulburat absorbirea lui și, întorcându-se spre mine, m-a surprins cu privirea pironită la mâinile lui.

– Ce cauți, frate Teolipt? m-a întrebat Bătrânul.

Bâlbâindu-mă de rușine pentru curiozitatea mea, am răspuns întretăiat:

– Să văd „semnele cuielor”, părinte...

Pustnicul m-a privit vesel și a izbucnit în lacrimi. Fără să vreau am plâns și eu. A trecut mai bine de o oră în acel plâns tăcut. Pe cerul albastru apăruseră deja stele sclipind. Chilia săracă a prietenului meu respira o fină bună-mireasmă de „jertfă de seară” și s-a învăluit încet, în umbre sfinte...

(Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos, Vol. I – Monahismul aghioritic, traducere de Preot profesor Ioan I. Ică, Editura Deisis – Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994, pp. 159-160)