Puterea izvorâtă din Brâul Maicii Domnului

Îmi aduc aminte că, înainte de anul 2000, mama mea a venit acasă și mi-a spus:

– Măi Atanasie, puțin mai jos de noi este o familie, cu două fetițe care abia au început să meargă la școală și care trăiesc împreună cu bunica lor. Trăiesc cu toții însă o dramă, căci bărbatul, care este de vârsta ta, a căzut de mulți ani pradă drogurilor. Mama lui este o prietenă de-a mea. De aceea, te rog, mergi pe la ei și vezi ce poți face, pentru că soția, dar și mama lui mi-au spus că se stinge pe zi ce trece, se apropie de sfârșit.

– Și ce pot face eu, mamă? Eu nu-mi pot spăla propriile rufe și să merg să-l ajut pe altul?

– Hai, copilul meu, mergi, te rog, și nu mă mâhni!

A doua zi am făcut ascultare, cu binecuvântarea mamei și a duhovnicului meu. Am făcut o scurtă rugăciune, zicând: „Maica Domnului, eu voi merge, dar tu înainte și eu după tine”. Când am ajuns acasă la ei, m-a întâmpinat mama lui, m-a îmbrățișat, m-a sărutat și m-a tras într-un colț, să-mi povestească despre calvarul ei, dar și despre crucea grea pe care o ducea întreaga lor familie de mai mulți ani. Îmi aduc aminte că, în timp ce-mi vorbea și-mi descria drama familiei sale, își ștergea deseori ochii cu șorțul. În toți acești ani, sărmana a fost bătută de multe ori pentru a alerga prin vecini și pe la magazine ca să împrumute bani pentru a-i asigura fiului ei doza de droguri.

Cu adevărat, mare era durerea acestei mame! Ce Golgotă! Ce dramă trăiesc unele familii cu asemenea situații! Nu am putut suporta atâta durere. Am îmbrățișat-o și am sărutat-o și i-am spus să aibă nădejde și credință în Hristos.

Când am mers în cealaltă cameră și l-am văzut pe băiatul ei întins pe pat, adevărul este că m-am pierdut pentru puțin, am fost șocat. I-am întins mâna, dar el nu mi-a putut-o strânge, pentru că degetele lui se strâmbaseră; de aceea l-am prins de încheietura mâinii. Am încercat să-i vorbesc, dar când se pierdea, când articula câteva cuvinte. Însă cu puțină răbdare, am putut discuta puțin.

– Fratele meu, eu sunt vecinul tău, i-am spus. Desigur, eu nu te cunosc, dar nici tu nu mă știi pe mine. Din moment ce ne-am cunoscut acum, ce spui, ne putem ajuta unul pe altul?

– Cum, Atanasie? m-a întrebat el cu o voce stinsă. Eu sunt în ultimul stadiu și pentru mine nu există întoarcere, nici medicii nu mai pot face ceva.

– Omenește da, sunt de acord, dar nu uita că există și harul lui Dumnezeu: „Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu” (Lc. 18, 27).

– Eu cred în Dumnezeu, Atanasie, dar am căzut în groapa cu șerpi. De multe ori am încercat să fac dezintoxicare, ani la rând, însă toate au fost zadarnice. Știu că îi mâhnesc mult pe mama și pe soția mea și mai ales pe copiii mei, însă ce să fac? nu sunt eu de vină, ci lipsa heroinei.

– Bine, de vreme ce crezi că ești într-o groapă cu șerpi, și bine crezi, întinde-ți mâna și cere ajutor de la Hristos, pentru că El este singurul Care te poate scoate din această înfundătură.

– Cum? Ce trebuie să fac?

Nu am apucat să-i răspund, că iarăși s-a pierdut și a trebuit să aștept câteva minute să-și revină. În acest timp mort, îmi aduc aminte că am făcut rugăciune și am spus: „Hristoase al meu, oare mă aude ce-i spun? Înțelege? Își aduce aminte? De aceea numai Tu, Doamne, ne poți ajuta pe amândoi și mai ales pe mine, mai întâi pe mine”. Peste puțin și-a revenit, a deschis ochii și am mai discutat câteva lucruri, cât a fost cu putință. La sfârșit, i-am spus:

– Fratele meu, acum plec, dar, data viitoare când voi veni, dacă vrei, am să aduc un preot să-ți citească o rugăciune. Să știi că numai bine îți va face.

– Da, Atanasie, te voi aștepta. Adu-mi și un preot, nu mă deranjează.

Când am ieșit din cameră, le-am întâlnit pe hol, pentru prima dată, pe soția și pe copiii lui, două fetițe binecuvântate, cu ochii umflați și roșii, care, de îndată ce m-au văzut, și-au plecat capetele, poate de rușine. Nu știu cum, dar m-a durut mult pentru aceste copile și le-am iubit din prima clipă de când le-am văzut. Am discutat mult cu soția lui, care plângea tot timpul. Am plecat de la ei foarte abătut.

A doua zi am mers cu un preot și i-a citit câteva rugăciuni de-ale Sfântului Vasile. Nu voi uita cum îl țineam de umăr să nu cadă. La sfârșit i-am spus că următorul pas este să meargă să se spovedească cu pocăință sinceră, să se poată împărtăși și astfel să-L primească pe Hristos și să se întărească. Slavă lui Dumnezeu, frații mei, a primit cu bucurie nu numai el, ci și întreaga familie, chiar și fetițele, care au mers și s-au spovedit la Părintele Triandafilos.

Câtă bucurie simțeam pentru ei că au început o nouă viață! După ce s-a sfârșit spovedania, părintele m-a luat deoparte și mi-a spus:

– Atanasie, să-l ajuți pe băiatul acesta cât poți mai mult, căci s-a încurcat urât și nu este într-o stare bună. Este păcat, pentru că are familie. Eu i-am dat binecuvântare să se împărtășească oricând va putea.

– Părinte, este în cele mai de pe urmă ale lui, dar, cu harul lui Dumnezeu, am un gând.

– Ce gând? Spune-mi!

– Mă gândeam ca duminica viitoare să mergem cu familia la Mănăstirea Sfântului Nicodim din Gumenisa. Eu cu Glicheria și tânărul cu soția lui, dar vreau să-l iau cu noi și pe Sava, prietenul meu paralitic, numai ca să facă rugăciune. Iar luni, cu binecuvântarea sfinției voastre, vom merge toți trei câteva zile în Sfântul Munte, la Mănăstirea Vatopedi, să ne închinăm la Cinstitul Brâu al Maicii Domnului. Voi aranja eu cu Părinții.

– Bine, dar o să reușești?

– Singur, nu, dar cu harul lui Dumnezeu și cu binecuvântarea Sfinției voastre, da.

– Fă orice te luminează Dumnezeu. Eu îți dau binecuvântare cu amândouă mâinile.

– Când i-am spus gândurile mele tânărului și soției sale, pentru a vedea dacă sunt de acord, au primit cu bucurie propunerea mea și aceasta mai ales soția lui. Îmi aduc aminte că pentru prima dată plângea de bucurie, poate din pricină că înlăuntrul ei s-a întraripat bucuria nădejdii. Apoi, i-am spus lui, cu puțină asprime:

– Fratele meu, te rog, te implor, până duminică, ziua în care vom merge la mănăstire să te împărtășești, precum și în zilele când vom fi în Sfântul Munte, nici prin gând să nu-ți treacă să iei heroină.

– Ascultă, Atanasie, îți spun sincer că acum când m-am spovedit, nu știu cum, dar mă simt cumva mai bine. Îți dau cuvântul meu, aici, în fața soției mele, că nu voi lua heroină, ci voi lua numai niște înlocuitori, ca să mă pot ține pe picioare, pentru că de nu le voi lua, îmi vor trosni toate oasele, mi se vor sparge tâmplele și voi urla pe drum de durere, pentru că sunt în ultimul stadiu.

– Ce sunt acești înlocuitori?

– Sunt niște hapuri ca să pot sta pe picioare.

Atunci soția lui mi-a spus:

– Domnule Atanasie, nu vă supărați, zilele acestea voi avea foarte multă grijă de el, voi fi mereu cu ochii pe el. Vă făgăduiesc.

Și într-adevăr, duminică, dis-de-dimineață, am pornit amândouă perechile și cu Sava, pe care l-am așezat în față și i-am cerut să facă multă rugăciune. Tânărul însă în spate transpira mereu și a trebuit să oprim de vreo două ori. De asemenea, și din biserică a trebuit să iasă afară de câteva ori, însă eu eram mereu alături de el și-l încurajam. După puțin timp, s-a auzit glasul preotului: „Cu frica lui Dumnezeu, cu credință și cu dragoste apropiați-vă”. L-am sprijinit de braț și am rămas ultimii. În timp ce înaintam încet-încet, am văzut icoana cea mare a Maicii Domnului și am început să mă rog în sinea mea: „Maica Domnului, te rog, ajută-ne să ne împărtășim! Ajută-ne să mergem mâine în Grădina ta!”. Se vede că a fost auzită rugăciunea în acea dimineață la mănăstire, întrucât toate au mers bine. Starețul, care și-a dat seama de toată situația și a aflat că a doua zi aveam să mergem în Sfântul Munte, s-a întors emoționat spre tânăr și i-a spus cu glas tare:

– Îngerii să vă însoțească!

Soția lui n-a contenit toată ziua să-și șteargă lacrimile.

A doua zi, dimineață, am luat un taxi și am mers la autogară. L-am urcat pe tânăr în autobuz și l-am așezat pe scaunele din spate, apoi l-am luat pe paralitic în spate și l-am așezat lângă el. Lui Sava îi spusesem să facă mereu rugăciune. În autobuz și apoi în corabie am discutat despre diferite subiecte frumoase. Tânărul asculta cu atenție, dar adevărul este că au curs de pe el lighene întregi de transpirație. Mereu se ștergea și cu mare osteneală se ținea pe picioare. Îi lipseau drogurile.

Cu ajutorul lui Dumnezeu, am ajuns la mănăstire. Microbuzul ne-a lăsat în afara mănăstirii, însă nu era nimeni să mă ajute. Foarte greu pentru cineva singur să împingă căruciorul pe caldarâm. Îmi aduc aminte cum cu  o mână îl țineam pe cel bolnav, iar cu cealaltă împingeam căruciorul. Nu mă rușinez să vă spun cum îmi curgeau lacrimile și o rugam în gând pe Maica Domnului, spunându-i: „Măicuța mea, mai întâi pe mine să mă ajuți și după aceea pe frați, pentru că eu sunt mai bolnav decât ei”. Când am intrat în mănăstire, era amiază și toți se retrăseseră la chilii.

Acolo ne așteptau o mulțime de scări abrupte, pe care trebuia să le urcăm. L-am urcat mai întâi pe tânăr, apoi l-am urcat pe Sava în spate, pentru că nu exista altă soluție și, la urmă, căruciorul. Când a venit arhondarul, ne-a primit cu multă dragoste, pentru că deja îi înștiințasem pe părinți de toată situația. De altfel, eu și Sava mai fuseserăm la Vatopedi. După ce ne-am aranjat într-o cameră, a venit un alt monah și mi-a spus:

– Atanasie, te cheamă starețul.

Am mers imediat, i-am pus metanie, după care am discutat mai multă vreme despre situația tânărului. Starețul, emoționat, a cerut să ne scriem numele, făgăduindu-ne că ne va face 40 de Liturghii, după care ne-a spus să mergem, după Vecernie, să ne închinăm la Sfintele Moaște și la Cinstitul Brâu al Maicii Domnului. Și, într-adevăr, când am mers în biserică să ne închinăm, părintele i-a spus tânărului să îngenuncheze, pentru a-i pune Cinstitul Brâu pe cap și să-i citească o rugăciune. Erau cele mai frumoase clipe pe care le trăiserăm.  Apoi s-a plecat și Sava să-i pună Cinstitul Brâu pe cap, după care părintele a luat racla și se îndrepta spre Sfântul Altar. Atunci eu l-am strigat:

– Părinte, vă rog, nu mă lipsiți de această binecuvântare, pentru că eu sunt mai bolnav decât frații mei. Se poate să fiu sănătos cu trupul, însă sufletul îmi este paralizat.

Părintele s-a întors imediat, m-a privit nedumerit în ochi și m-a întrebat:

– Pe tine cum te cheamă?

– Atanasie.

– Apleacă-te, Atanasie, și să ai toată binecuvântarea Maicii Domnului.

Când am îngenuncheat și Brâul Maicii Domnului s-a atins de capul meu, nu aș putea să vă spun vreodată ce am simțit, nu v-aș putea descrie, dar nici voi nu ați putea să înțelegeți.

Am plecat atât de folosiți din Sfântul Munte, încât, atunci când am ajuns în Tesalonic, am alergat îndată la Părintele Triandafilos să-i spun cum am petrecut. Îmi aduc aminte că mi-a zis: „Atanasie, nu te mâhni, Maica Domnului va face o minune”. Tânărul a continuat să se spovedească împreună cu toată familia lui.

Cât despre tânărul acesta, care a mers cu mine, sunt sigur că vreți să aflați cum este acum. Este bine și chiar foarte bine. Cel care nu putea să dea mâna cu mine, care nu se putea ține pe picioare dacă nu-l sprijineai, acum s-a întors la munca sa cea grea pe care o avusese mai înainte, și lucrează și peste program. A readus zâmbetul în familia sa, dar, mai mult, la fetițele sale care, de acum, nu se vor mai rușina la școală pentru tatăl lor. Dar cel mai important este că s-a întors la Hristos, iar aceasta s-a făcut cu binecuvântarea Maicii Domnului, cu mijlocirile părinților și cu rugăciunile lui Sava paraliticul.

(Athanasios Katigás, Lacrimile pocăinței. Experiențele unui taximetrist. Întâmplări adevărate, traducere de Ierom. Cosma Giosanu, Editura Doxologia, 2015, pp. 111-118)