Sfântul Munte este un loc de taină unde tăcerea, care este însăşi veşnicia, vorbeşte intens, căci tăcerea este limbajul vieţii viitoare. Precum sfinţii îngeri au o putere mai presus de raţiune, pentru noi de neconceput, prin care ei îşi transmit unii altora gânduri dumnezeieşti (Sfântul Vasile cel Mare), în acelaşi fel îngerii pământeşti – care trăiesc în Sfântul Munte şi se întrec cu cei cereşti şi netrupeşti în trăire şi în rugăciune – au altă putere pentru a transmite ceea ce trăiesc. Şi această putere este aceea a tăcerii care, mai ales la Sfântul Munte, este cea mai elocventă predică, „un îndemn tăcut”. Monahii de acolo nu vorbesc mult; trăiesc tainele lui Dumnezeu în tăcere şi se adâncesc în apofatismul Ortodoxiei. Ascultă glasul lui Dumnezeu prin tăcere şi primesc virtute. După Sfântul Simeon Noul Teolog „tăcerea buzelor, închiderea ochilor şi asurzirea urechilor sunt pentru începătorii în viaţa duhovnicească cea mai rapidă cale de a ajunge la virtute”. 

Tăcerea călugărilor este ziditoare. În Pateric citim următoarele: „Avva Theofil, arhiepiscopul s-a dus odată la Schit. Şi adunându-se fraţii, au zis lui Avva Pamvo: zi vreun cuvânt episcopului, ca să se folosească. Zis-a lor bătrânul: dacă nu se foloseşte de tăcerea mea nici de cuvântul meu nu poate să se folosească.” 

Ar trebui să meargă cineva la Sfântul Munte cu intenţia de a fi zidit prin tăcere. Pelerinului care ştie cum să asculte această tăcere, totul îi va vorbi. Chipurile tăcute ale călugărilor, peşterile pustnicilor, mănăstirile pătrunse de atmosfera de pocăinţă, natura însăşi precum şi toate lucrurile neînsufleţite din jurul său vor povesti multe şi îi vor împărtăşi învăţături minunate. Acesta este felul în care Sfântul Munte vorbeşte „în tăcere”.

Dar uneori vorbesc şi atunci zidesc sufleteşte, deoarece se fac pilde prin înşişi viaţa pe care o duc. „Căci viaţa fără de cuvânt mai mult foloseşte decât cuvântul fără viaţă. Viaţa şi tăcând foloseşte, iar cuvântul şi strigând supără. Dar dacă şi cuvântul şi viaţa se vor întâlni, fac o icoană a toată filosofia” (Avva Isidor Pelusiotul).

În acest fel, ei îl urmează pe Hristos, care este atotputernicul Logos al Tatălui şi în acelaşi timp, întruchiparea tăcerii profunde. El a vorbit, dar de asemenea a păstrat tăcerea. Mişcarea lui Dumnezeu spre om este cu siguranţă nu doar o revelare a Cuvântului ci şi o „expresie a tăcerii”. Prin urmare, mişcarea omului spre Dumnezeu, ca şi spre aproapele său ar trebui să se distingă prin acestea două. Te îndrepţi spre Sfântul Munte cu intenţia de a fi învăţat mai mult prin tăcere şi mai puţin prin rostire.

(Mitropolitul Ierothei Vlahos, O noapte în pustia Sfântului Munte - Convorbire cu un pustnic despre Rugăciunea lui Iisus, traducere de: Călin Cosma, Maxim Monahul și Radu Hagiu, Editura Predania, București, 2011, pp. 27-29)