În vremea aceea mergea Iisus într-o zi de sâmbătă printre semănături, iar ucenicii Lui au flămânzit și au început să smulgă spice și să mănânce. Văzând aceasta, fariseii au zis Lui: Iată, ucenicii Tăi fac ceea ce nu se cuvine să facă sâmbăta. Iar El le-a zis: Oare n-ați citit ce-a făcut David când a flămânzit el și cei ce erau cu el? Cum a intrat în casa Domnului și a mâncat pâinile punerii-înainte, pe care nu se cuvenea lui să le mănânce, nici celor ce erau cu el, ci numai preoților? Sau n-ați citit în Lege că preoții, sâmbetele, în templu, calcă legea sâmbetei și sunt fără de vină? Ci grăiesc vouă că aici se află Acela care este mai mare decât templul. Dacă știați ce înseamnă: «Milă voiesc, iar nu jertfă», n-ați fi osândit pe cei nevinovați. Pentru că Fiul Omului este Domn și al sâmbetei. (Matei 12, 1-8) (Vineri în săptămâna a patra după Rusalii)

Tema principală din debutul capitolului al 12-lea din Evanghelia după Matei este aceea de a nu privi poruncile dumnezeiești dintr-o perspectivă exclusiv legalistă. Legea omenească, regulile, principiile, canoanele au apărut doar în momentul în care dragostea dintre oameni a început să scadă. Atunci, pentru a limita neînțelegerile, tendința spre păcat și perpetuare relelor, au fost emise legile. Primele au fost îndeobște religioase, iar când între oameni au apărut dispute și mai mari, fiindcă nu se mai închinau aceluiași Dumnezeu, au apărut legile laice, din ce în ce mai autonome de cele religioase. În modernitate, multe legi  au ajuns să se poziționeze împotriva rânduielilor religioase sau morale.

Evanghelistul Matei povestește cum Domnul mergea într-o zi de sabat printre holdele de grâne, iar ucenicii au început, de foame, să smulgă spice și să mănânce boabele de grâu din ele. De sabat evreii aveau voie, potrivit unei rânduieli talmudice (deci nu de la Moise, ci din tradiție) să parcurgă cel mult o mie de pași, adică aproximativ drumul până la sinagogă și înapoi. Mai mult nu făceau pentru că era ziua odihnei. Faptul că Iisus se afla prin holde sugerează că El nu era în cetate sau în sat, adică în preajma sinagogii, prin urmare posibilitatea respectării celor o mie de pași în acea zi era foarte mică. Pe de altă parte, faptul că ucenicii smulgeau spice a dus la întrebarea unora dacă e „legal” ceea ce fac. În principiu, ei mâncau ceva ce nu li se cuvenea, din moment ce se aflau în lanul de grâu al altuia. Potrivit unei rânduieli, în timpul secerișului puteau să culeagă spicele căzute pe jos sau pierdute de proprietar (Rut 2, 2), dar ei nu se aflau la seceriș, deci erau în afara legii. Domnul cu ucenicii săvârșeau două încălcări, nu clare, ci mai degrabă posibile, ale rânduielii mozaice.

La reproșurile făcute poate de farisei, poate de simpli evrei din acel loc, Hristos le răspunde cu înțelepciune. Le reamintește de fuga lui David, pe care regele Saul căuta să îl omoare, bănuindu-l de intrigă pentru preluarea tronului. David s-a refugiat cu câțiva prieteni în curtea templului. Acesta, pe lângă locurile sacre și câteva cetăți „de refugiu” erau excluse de la aplicarea pedepsei cu moartea. Nimeni nu avea voie să ridice acolo sabia și să verse sânge. Iar David, ascuns în Casa Domnului, a mâncat într-o zi din pâinile punerii înainte, care se așezau pe o masă în templu ca jertfă adusă lui Dumnezeu și din care nu aveau voie să consume decât preoții (I Regi 21, 6). De asemenea, la critica celor o mie de pași, Iisus le oferă un argument tot de ordin tradițional (nu biblic), anume că preoții, în timpul slujirii la templu, nu sunt supuși rigorii de a face doar o mie de pași. Prin acest exemplu sugerează fin faptul că El și ucenicii, chiar dacă nu sunt preoți din seminția lui Aaron, potrivit legii evreiești, îndeplinesc o preoție superioară legii mozaice, anume propovăduirea venirii Împărăției lui Dumnezeu.

Din aceste două exemple date de Domnul se înțelege, în primul rând, că legea evreiască nu e absolută, ci trebuie interpretată și în funcție de context. Ca toate rânduielile, care sunt puse să reglementeze lucrurile, există și excepții. Uneori suntem în atitudinea de a judeca pe unul sau pe altul că nu postește potrivit rânduielii, că se închină la biserică altfel decât suntem obișnuiți, că nu face plecăciuni când trece cu autobuzul sau mașina personală prin dreptul unei biserici, că e îmbrăcat nepotrivit în anumite locuri, că fiind femeie nu poartă batic sau năframă în biserică ș.a.m.d. Nu înseamnă că automat greșim constatând și sancționând abaterea. Poate că acel om chiar greșește. Însă e tot la fel de posibil să nu știm condițiile pentru care sunt încălcate aceste reguli. Poate cineva nu postește având o muncă grea de susținut sau pentru că are probleme de sănătate, chiar dacă nu se vede. Poate cineva nu se închină corect pentru că nu știe, ori pentru că are o neputință. Exemplele pot continua. E important însă, dacă tot suntem în măsura de a judeca, să știm mai bine motivul pentru care se întâmplă o neorânduială. Desigur, cel mai bine e să nu judecăm deloc.

Din exemplele lui Hristos mai înțelegem că viața creștină primează în fața rânduielilor făcute de oameni. Dragostea poruncită de Domnul e mai importantă decât orice lege sau regulă. Mila săvârșită în numele Domnului e mai importantă decât orice jertfă, iar a-i osândi pe cei nevinovați e ca și cum i-am jertfi pe altarul dreptății, deși noi nu suntem fără de păcat. A te spăla pentru a merge curat la slujbă, a coase un nasture căzut de la cămașa de îmbrăcat la biserică, a ospăta un oaspete duminical cu mâncare caldă, a-l pofti pe un drumeț să se odihnească nu înseamnă încălcarea sărbătorii, ci tocmai împlinirea ei.

Mântuitorul concluzionează că Fiul Omului e și Domn al Sâmbetei. Aceasta înseamnă că nu ținerea sâmbetei, ori în cazul nostru, a duminicii, reprezintă cea mai mare poruncă din Lege, ci urmarea lui Hristos, Fiul Omului. Iar porunca Lui este iubirea aproapelui. Celelalte rânduieli sunt și ele importante, dar secundare și nu trebuie să depășească măsura dragostei.