Odată la Sfânt au mers două fecioare, fiice duhovniceşti ale părintelui Ştefan, ieromonah la Sarov. Una era tânără, din familie de negustori. Cealaltă - mult mai în vârstă şi de origine nobilă. Aceasta din urmă încă din anii tinereţii se înflăcărase de iubirea lui Dumnezeu şi voia să devină monahie, dar părinţii ei n-o lăsau. Amândouă veniseră pentru a lua binecuvântarea Sfântului şi a asculta poveţele sale. Cea mai mare i-a cerut binecuvântare să se facă măicuţă. Starețul însă a sfatuit-o să se căsătorească:

- Viaţa în căsnicie, i-a zis, este binecuvântată de însuşi Dumnezeu. Trebuie numai să existe de ambele părţi credinţă, iubire, pace. În căsnicie vei trăi fericită, însă viaţa monahală nu ţi se potriveşte, întrucât aceasta este grea. N-o pot trăi toţi.

Cea tânără, care provenea din familie de negustori, nu numai că nu se gândea, dar nici măcar nu i-a vorbit Sfântului despre viaţa monahală. Acela însă i-a dat binecuvântare să se facă măicuţă şi i-a numit şi mănăstirea unde se va închinovia.

Din discuţia aceasta, niciuna n-a rămas mulţumită. Cea mare, desigur, s-a amărât de poveţele Sfântului şi iubirea sa pentru el s-a răcit. Însuşi duhovnicul lor a fost uimit. Nu putea să înţeleagă cum de stareţul descurajează de la viaţa monahală o persoană matură şi râvnitoare, pe când, din contră, îndeamnă într-acolo o persoană tânără, care nu-şi doreşte aşa ceva. Timpul însă i-a dat dreptate părintelui Serafim. Fata cea mai mare s-a căsătorit şi a trăit fericită, iar cea tânără s-a dus în mănăstirea pe care i-o numise stareţul înainte-văzător.

(Un serafim printre oameni – Sfântul Serafim de Sarov, traducere de Cristian Spătărelu, Editura Egumenița, pp. 164-165)