Venind dinspre orașul Piatra Neamț, după 26 de kilometri, pelerinul și turistul ajung la locul unde, în urmă cu aproape cinci secole și jumătate, Sfântul Voievod Ștefan al Moldovei purta una dintre cele mai grele și dureroase bătălii cu otomanii, cea de la Valea Albă–Războieni. Moldovenii întâmpinau atunci pe aceste meleaguri cea mai mare armată pe care Europa o cunoscuse în toată istoria sa.

Peisajul liniștii în albastrul cerului și verdele câmpului

Casele sunt scunde și modeste, cu o viișoară care le umbrește curtea, iar fântânile, astfel construite încât orice trecător să-și poată potoli setea arșiței unei zile de la mijlocul lui iunie. De o parte și de alta a drumului, cireșele amare dau în pârg. Nucile verzi sunt deja bune pentru dulceață. După-amiază, însă, satul pare pustiu.

Dincolo de gospodării, în această vale a pârâului Alb, oamenii au câmpuri largi pe care le cultivă cu porumb, cartofi, fasole și toate cele necesare gospodăriei. Pe ici, colo, în depărtare, se zărește câte unul lucrând. Alături, cai și vaci la păscut. Un tractor mare întoarce brazdele încă verzi ale unui ogor de lucernă. La orizont, albastrul cerului se îmbină tihnit cu verdele câmpului.

Biserica de la Războieni, păstrată vie prin rugăciunea maicilor

Nu departe de șoseaua principală zărim ctitoria ștefaniană, ridicată de Sfântul Voievod la două decenii după marea luptă de la Războieni, pe osuarul oştenilor căzuţi. Umbrită și ocrotită de copaci înalți, biserica de la Războieni e simplă, austeră și zveltă – chiar dacă nu are turle. Ca o bijuterie veche și neprețuită, ea înfruntă veacurile în tăcere și-n cântarea rugăciunii monahiilor ce o păstrează vie. Din durere s-a născut acest lăcaș, dar cu nădejde a înfruntat timpul, ajungând până la noi. Durerea și-o poartă și astăzi, demn și discret, în trudă, căci truda îl aduce pe om mai aproape de gândurile rugii sale. Ce ne rămâne nouă, pelerinilor, dar și monahiilor ce viețuiesc aici? Dragostea și lucrarea sa, căci doar ea poate vindeca durerea, cu timp și fără timp.