O femeie din Cluj, grav bolnavă, s-a internat în spital. Trebuia urgent operată. Dar doctorii, văzând-o foarte slăbită, nu s-au încumetat s-o opereze. Noaptea, însă, s-a arătat în vis doctorului un om necunoscut, care i-a spus:

— Du-te acum la spital şi operează femeia aceea, că altfel moare!

— Dar dumneata cine eşti? întrebă doctorul.

— Eu sunt cutare.                                     

În clipa aceea, doctorul s-a sculat din somn a plecat la spital şi a operat femeia bolnavă. Ea scăpă cu bine. După câteva zile doctorul întreabă pe bolnavă:

— Cunoşti pe cutare?

— Nu, nu cunosc, domnule doctor.

Dar peste un timp, femeia vindecată s-a dus în cimitir, ca de obicei, la mormântul rudelor sale. La urmă aprinse o lumânare și la un mormânt de alături. Când se uită atentă, observă că numele de pe cruce era identic cu cel ce se arătase doctorului. Ce se întâmplase? Femeia obișnuia să aprindă mereu câte o lumânare la mormintele vecine cu a rudelor sale, că își zicea: „Să aprind o lumânare și la sufletul acesta. Cine știe, dacă are cineva grijă de el!”.  Deci, iată că și cei adormiți s-au arătat recunoscători față de binefăcători!

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Istorioare duhovniceşti, Editura Mănăstirea Sihăstria, Vânători, 2010, p. 116)