Religia, în fiinţa şi esenţa ei, nu provine de la om, nu este creaţia omului, după cum se spune adeseori, ci este un fenomen dat, un dar de la Dumnezeu. Copiii n-ar şti nimic despre părinţi, dacă ei nu li s-ar face cunoscuţi; niciodată n-ar şti ce-i iubirea tatălui sau a mamei, dacă nu s-ar trezi şi nu ar creşte în această iubire. Aşa e şi religia. O avem de la Dumnezeu, prin iubire şi descoperire, în scopul mântuirii şi al desăvârşirii. Noi n-am fi ştiut nimic despre Dumnezeu, dacă El, mai întâi, nu ne-ar fi iubit şi nu ni s-ar fi descoperit.

Simţirea religioasă este un fapt universal, un fenomen dat, întipărit în sufletul nostru; este o calitate specifică a sufletului, ca şi celelalte simţuri; omul întreg este acela care are şi îşi dezvoltă toate simţurile şi toate darurile, inclusiv simţul religios, darul iubirii lui Dumnezeu. (...)

Cine simte şi trăieşte iubirea lui Dumnezeu (religia), nu mai renunţă la ea şi nu mai poate trăi fără de ea. El ştie că urmează iubirea şi adevărul lui Dumnezeu, încredinţat că iubirea şi adevărul au totdeauna urmări bune şi niciodată rele.

(Ilarion V. Felea, Religia iubirii, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2009, pp. 25-26)