Zis-a Domnul: Cine va sminti pe unul din aceștia mai mici, care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui dacă și-ar lega de gât o piatră de moară și să fie aruncat în mare. Și, de te smintește mâna ta, taie-o, că mai bine îți este să intri ciung în viață decât, având amândouă mâinile, să te duci în gheena, în focul cel nestins, unde viermele lor nu moare și focul nu se stinge. Și, de te smintește piciorul tău, taie-l, că mai bine îți este ție să intri fără un picior în viață decât, având amândouă picioarele, să fii azvârlit în gheena, în focul cel nestins, unde viermele lor nu moare și focul nu se stinge. Și, de te smintește ochiul tău, scoate-l, că mai bine îți este cu un singur ochi să intri în Împărăția lui Dumnezeu decât, având amândoi ochii, să fii aruncat în gheena focului, unde viermele lor nu moare și focul nu se stinge. Căci fiecare (om) va fi sărat cu foc, după cum orice jertfă va fi sărată cu sare. Bună este sarea; dacă însă sarea își pierde puterea, cu ce o veți drege? Aveți sare întru voi și trăiți în pace unii cu alții. Și, ridicându-Se de acolo, a venit în hotarele Iudeei, de cealaltă parte a Iordanului, și mulțimile s-au adunat iarăși la El și iarăși le învăța, după cum obișnuia. (Marcu 9, 42-50; 10, 1)( Luni în săptămâna a 31-a după Rusalii)

În această pericopă de la Marcu se remarcă prezența cuvântului „sminteală”. Termenul este redat în originalul grecesc al Noului Testament prin verbul „skandalizo” și substantivul „skandalon” care se traduc, cum se poate lesne deduce, prin „a scandaliza”, respectiv „scandal”. Dacă substantivul „sminteală” a căpătat în limbajul nostru modern un sens poate ușor schimbat, acela de ieșire din minți, nesocotire a regulilor, atunci termenul „scandal” dă o notă mai pregnantă a ceea ce Domnul Hristos intenționează să transmită, anume cum se poate evita scandalul, tulburarea. Acestea două sunt opuse păcii pe care El o propovăduiește și pe care o transmite celorlalți atunci când spune „pace vouă”.

Înainte de cele cuprinse în textul rânduit să se citească în această zi de luni, Domnul spunea ucenicilor că oricine face o faptă bună în numele Său, va primi răsplată. Chiar și un pahar de apă oferit în numele Lui, adică de fapt în numele dragostei pentru aproapele, chiar și acel gest banal va fi răsplătit. Pentru că prin dragoste vine pacea, unitatea oamenilor, comuniunea, trăirea într-un singur cuget și tinzând către același scop: aflarea lui Dumnezeu.

Prin contrast, sminteala sau scandalul produs, oricât de mic ar fi, aduce cu sine o tulburare și prin urmare îl face pe om să nu mai fie focalizat pe drumul său către mântuire. Îl abate astfel către tot felul de lucruri. Ori judecă pe cel care a produs scandalul, ori e tentat să imite comportamentul rău. În orice caz, acea pace dătătoare de viață este pierdută. Acțiunea de a scandaliza pe cineva este atât de gravă, încât dacă e să luăm cuvânt cu cuvânt ceea ce spune Domnul în cele ce urmează, atunci ne dăm seama cum anume noi, care ne vedem credincioși, creștini vrednici, următori ai legiuirilor Bisericii, suntem de fapt plini de păcate și vrednici de osândă. 

Dar iată ce spune Domnul: „Cine va sminti pe unul din aceștia mai mici” – adică pe copii, dar în egală măsură și pe oamenii cei mai de jos, săracii, slugile – acela e vrednic de o mare pedeapsă: „I-ar fi mai bine dacă și-ar lega de gât o piatră de moară și să fie aruncat în mare”. Înseși cuvintele Domnului provoacă scandal în mințile noastre. Oare astfel primim îndemn la sinucidere, preferabilă aici scandalizării aproapelui? Desigur că nu. Niciodată Mântuitorul nu îndeamnă la vreo ucidere și cu atât mai mult la propria moarte, ci la asumarea corectă a vieții creștine. El Însuși nu a ales să stea ascuns și anonim doar de dragul de a nu scandaliza pe unul sau pe altul. Dimpotrivă, Și-a asumat condiția de Învățător și părinte al oamenilor până când a fost condamnat la moarte. Domnul nu îndeamnă la sinucidere și nici la inactivitate de teama că facem greșeli, ci accentuează faptul că, dacă provocăm pe cineva la păcat, ne facem împreună făptași cu acela și suntem vinovați înaintea lui Dumnezeu. Desigur, ne-am întreba ce e de făcut dacă tulburăm pe oamenii care oricum nu duc o viață corectă. Ce facem dacă, predicând un creștinism corect, mai mult scandalizăm pe cei oricum păcătoși și îi provocăm  vrând-nevrând să ne judece și să păcătuiască? La această aparentă fundătură se răspunde cu un cuvânt moștenit din bătrâni: acela care oricum e smintit dinainte, adică oricum judecă greșit, nu mai poate fi scandalizat de noi decât aparent. Deci nu noi provocăm sminteala, din moment ce ea deja există. 

Desigur că pe această temă se poate discuta la nesfârșit cu argumente din cele mai diverse. Ne putem rezuma numai la următoarele fraze, tot la fel de provocatoare, ale Domnului: dacă mâna sau piciorul tău te smintește, taie-l, dacă ochiul te smintește, scoate-l, fiindcă mai bine e să mergi în Împărăția cerurilor fără ele decât să te duci cu totul la osândă. Dar nici aici cuvintele Domnului nu trebuie abordate strict literal. Au fost unii care chiar așa au înțeles și s-au automutilat pentru a scăpa de ispită, însă Iisus nu îndeamnă la autoflagelare și desfigurare, ci la schimbarea perspectivei. „Dacă mâna te smintește” indică tentația furtului; tot la fel, „ochiul care smintește” indică tentația unei priviri păcătoase. Nu organele trupești ci pornirile lăuntrice trebuie eliminate sau convertite în fapte bune. Tentația de a fura poate fi combătută cu virtutea dărniciei, iar tentația de a căuta cu păcat la ceva prin post. Așa se taie de către creștini mâna, piciorul sau ochiul și nu la propriu, cum se întâmplă potrivit rânduielilor de judecată cele mai barbare din Orientul Mijlociu. Nu chinuirea trupului prin mutilare înseamnă aducerea cuiva în rai, ci exercițiul duhovnicesc. Dacă scoți ochiul cuiva sau tai aceluia mâna, nu înseamnă că dorința păcatului a dispărut. 

În final, Domnul Iisus spune că omul „va fi sărat cu foc”, adică va fi trecut prin proba focului, așa cum jertfele de la templu erau date cu sare și apoi arse pe altarul de jertfă. Acest lucru se săvârșea la templul iudaic pentru a elimina sângele din carne fiindcă evreii considerau că sângele conține viața. De aceea, potrivit rânduielii mozaice omul nu poate consuma sângele de animale pentru că viața nu îi aparține lui, ci lui Dumnezeu. Așadar, jertfa la templu presupunea un exercițiu, o asceză, o străduință din partea omului de a nu atenta la ceea ce nu este al său. În același mod, „proba focului” pentru om sau „sărarea” omului cu foc desemnează exercițiul duhovnicesc continuu prin care se elimină tentația de a crede că ceva ne aparține, ni se cuvine, este exclusiv al nostru. Nimic nu e în realitate al nostru, ci totul aparține lui Dumnezeu.