În esență, pocăința este părăsirea păcatului, deci nu tânguirea păcătosului, chiar dacă, în limba română, cuvântul „pocăință” conține și cuvântul „căință”. În realitate, pocăința, în esența ei, este părăsirea păcatului sau, cum spune Sfântul Vasile cel Mare, că acela se pocăiește cu adevărat, care poate spune împreună cu Psalmistul, vorbind cu Dumnezeu: „nedreptatea o urăsc și o disprețuiesc, iar legea Ta o iubesc”. Deci, întristarea în pocăință nu e o chestiune esențială, ci esențialul este părăsirea păcatului, iar dacă se face părăsirea păcatului, se poate face foarte bine și cu bucurie, în sensul că omul e angajat pentru bine și, prin binele acela, acoperă cumva răul de odinioară.

Am spus eu atunci că doi din Pateric care au fãcut același păcat și au avut acelasi regim de viață timp de un an de zile, stând în chilii separate, la sfârșit, când s-a terminat vremea canonului, unul a apărut având fața întunecată, chinuită și tristă, pe când celălalt avea fața veselă și era bucuros. A fost întrebat fiecare dintre ei cum și-a petrecut timpul de canon; și cel întristat spunea că tot timpul s-a gândit cum de a ajuns el să facă acelea, cum de l-a lăsat Dumnezeu, cum de l-a părăsit Dumnezeu, cum a căzut așa de jos, iar celălalt zicea: „Slavă Ție, Doamne, că n-am rămas în păcatul acela, ce bine că m-ai scos, cã m-ai adus înapoi la calea cea bună, că m-ai îndreptat pe drumul sfințeniei”. La urmă s-a pus problema: care pocăință a fost primită, a celui cu întristarea sau a celui cu bucuria, și s-a constatat că amândouă, numai că angajat a fost acela care a avut pocăința cu bucurie – și eu sunt pentru o pocăință cu bucurie.

(Arhimandrit Teofil Pârâian, Cuvinte către tineri, Editura Omniscop, Craiova, 1998, pp. 68-69)