Această regulă este strâns legată de: Cunoaşte-ţi copilul! De ce? Pentru că dacă ajungi să-ţi cunoşti copilul, înseamnă că îl vezi în adevărata lui lumină şi că îl înţelegi. Iar dacă ai ajuns în acest punct este foarte bine să faci un pas înainte: să-ţi accepţi copilul aşa cum este.

Mă întorc la şablonul mental pe care fiecare părinte şi-l creează pentru copilul său. Nu trebuie să adaptăm copilul la șablon, ci şablonul la copil.  Vrei, spre exemplu, ca fiul tău să devină profesor, pentru că asta e tradiţia în familie. Acest vis al tău face parte din șablon. Fiul însă nici nu vrea să audă de profesorat. El vrea să devină pictor. Vrea o viaţă boemă. Vrea glorie, vrea să se vorbească despre el şi picturile lui, peste sute de ani. Ce faci?

Îţi urneşti toate forţele şi energiile pentru a-l băga în şablonul tău, convingându-l sau obligându-l să se facă profesor? Sau faci un pas înapoi şi adaptezi şablonul la visul copilului tău?

Dacă eşti liber de prejudecăţi de genul: Toţi artiştii mor de foame!, Cine ia în seamă un artist?, Ce meserie e aia pictor? etc., atunci ai toate şansele de a-ţi sprijini copilul în împlinirea propriului său vis. Dacă nu, va fi o mare risipă de energie în discuţiile contradictorii dintre voi şi, în final, amândoi veţi fi nemulţumiţi. Acceptă-ţi copilul aşa cum este.

(Michiela Poenaru, Eu te-am făcut, eu te omor, Editura Coresi, pp. 141-142)