Pe lângă ascultare, există multe alte calităţi care se împletesc între ele pentru a forma virtutea numită bunătate: una dintre ele este simţul responsabilităţii, iar alta este căinţa pentru relele săvârşite. Ca şi în cazul ascultării, aceste două calităţi trebuie deprinse din copilărie. Un copil mic poate fi învăţat să fie responsabil pentru ceva simplu, de pildă să se descalțe singur şi să-şi aşeze pantofiorii într-un anumit loc înainte de a merge la culcare. Responsabilităţile copiilor vor creşte pe măsura înaintării lor în vârstă. 

Astfel, ei vor învăţa să fie responsabili pentru faptele lor, pentru obiectele care le aparţin, pentru păstrarea promisiunilor făcute, pentru consecinţele pe care le au faptele lor asupra celor din jur, pentru contribuţia lor la binele familiei din care fac parte. De asemenea, vor fi învăţaţi cum să păstreze curăţenia şi cum să respecte proprietăţile publice.

(Elizabeth White, Cum îndrumăm copilul în viaţa duhovnicească, Editura Sophia, Bucureşti, 2012, p. 76)