Zis-a Domnul: Luați aminte la voi înșivă. Dacă-ți va greși fratele tău, dojenește-l, și dacă se va pocăi, iartă-l. Și chiar dacă îți va greși de șapte ori într-o zi și de șapte ori se va întoarce către tine zicând: îmi pare rău, iartă-l. Și au zis apostolii către Domnul: Sporește-ne credința. Iar Domnul a zis: De ați avea credință cât un grăunte de muștar, ați zice acestui sicomor: Dezrădăcinează-te și te sădește în mare, și vă va asculta. Care dintre voi, având o slugă la arat sau la păscut turme, îi va zice când se întoarce din țarină: Treci și șezi la masă? Oare nu-i va zice: Pregătește-mi ca să cinez și, încingându-te, slujește-mi până ce voi mânca și voi bea, și după aceea vei mânca și vei bea și tu? Va mulțumi oare slugii că a făcut cele poruncite? Cred că nu. Așa și voi, când veți face toate cele poruncite vouă, să ziceți: Suntem slugi nevrednice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem. (Luca 17, 3-10) (Sâmbătă în săptămâna a 32-a după Rusalii)

Tematica Evangheliei acestei sâmbete gravitează în jurul iertării și a credinței. În două versete, Domnul atenționează cât de important este să nu fim nimănui sminteală, ci dimpotrivă să luăm aminte la fiecare lucru pe care îl săvârșim, iar la rândul nostru, dacă cineva ne-a făcut sminteală, sau mai pe înțelesul modern, ne-a greșit, ne-a indus în eroare fie cu voie, fie fără să-și dea seama, răspunsul nostru să nu se materializeze nicidecum într-o răzbunare pe măsură. E de remarcat că Hristos nu îndeamnă, în aceste versete, pur și simplu la iertarea celui ce ne-a greșit, ci la dojenirea și iertarea lui. 

În limbajul curent, dojenirea este o ceartă mai politicoasă. În originalul grecesc, dojana este numită „epitimia”. În Biserică, epitimiile sunt canoanele pe care preotul le dă celui care vine la spovedanie. Dar acestea nu sunt niciodată pedepse, ci mijloace duhovnicești, uneori poate incomode, de a îndrepta un comportament greșit sau de-a dreptul rău. Așadar, dacă ne greșește un frate, atunci suntem datori să îi dăm o „epitimie”, un canon de îndreptare asemenea celui dat de preot la biserică, având ca scop nu pedeapsa și nici răzbunarea, ci întoarcerea aceluia de pe calea greșită pe calea corectă, cu sfatul bun. „Și dacă se va pocăi”, adaugă Domnul Iisus, „iartă-l”.          

Pocăința nu se reduce doar la un „îmi pare rău” devenit clișeu, ci este un „îmi pare rău” care îl implică totodată pe „nu mai fac”, respectiv pe „mă îndrept”. Îndemnul hristic este acela de a ierta sau pur și simplu a lăsa în urmă orice ne-a făcut cineva, însă doar dacă cel îndreptat a conștientizat greșeala și și-a cerut sincer iertare, dorind să se îndrepte. Ce e mai important este că greșeala se poate repeta uneori și de șapte ori în zi sau așa de des încât să ne scoată din minți, fie lipsa de îndemânare, fie pur și simplu îndărătnicia fratelui. Dacă, totuși, acela cere iertare, cu sinceritate, suntem îndatorați să iertăm. Este foarte important să vedem că Hristos nu propovăduiește aici acea iertare necondiționată, asemenea aceleia prin care îi cerea Tatălui ceresc să nu ia în considerare păcatele celor ce-L răstigneau (Luca 23, 34). Aici sfătuiește în ceea ce privește iertarea combinată cu învățarea spre îndreptare. Ea e importantă, pentru că fără îndreptare multe lucruri rămân necunoscute, cel rău rămâne rău ori fiindcă nu știe, ori fiindcă este de părere că alții nu văd. Dojana nu are ca scop însă niciodată pedepsirea, răzbunarea, ci căutarea unui comportament sănătos.

La cererea apostolilor ca El să le sporească credința, o solicitare neașteptată și cu siguranță dificilă de împlinit, Hristos revine cu un exemplu asemănător clasicului: „munte, mută-te în mare”. Credința adevărată face ca orice lucru necuvântător, nerațional, să asculte de om. Aici, unui sicomor, unui copac asemănător smochinului, i se cere exemplar să se mute singur și să se sădească în mare, adică mai întâi de toate în apă, pe deasupra, și sărată. Prin exemplul atât de straniu, Mântuitorul dorește să sublinieze puterea adevăratei credințe. Dar credința face lucruri minunate tocmai pentru că omul e pus stăpân peste întreaga creație, fiind asemenea lui Dumnezeu. De acee,  Iisus arată că în viața curentă, un stăpân poruncește slugii și nu invers, iar pentru aceasta nu trebuie să mulțumească celui ce a împlinit solicitarea. 

Calitatea omului de împărat peste creație evidențiază, pe de o parte, că toate i se supun lui potrivit naturii lucrurilor. Dar pe de alta, mai aduce în atenție și faptul că e necesar să conștientizăm, la rândul nostru, că suntem slugi ale lui Dumnezeu, Căruia Îi datorăm toate. De aceea, chiar și atunci când săvârșim toate faptele virtuții, atunci când acționăm „ca la carte” în cele duhovnicești, nu avem vreun merit. Suntem așa cum spune Iisus, „slugi netrebnice”, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem. Faptele bune nu sunt mari miracole, ci exprimări firești ale naturii noastre. Abia atunci când facem bine suntem naturali, conform naturii. Iar răsplata dumnezeiască nu vine ca o recompensă a faptelor noastre bune, ci ca un dar de la Cel de sus, pentru cei care caută să se asemene Lui întru bunătate.