Tăcerea este de două ori rodnică. În primul rând, pentru că prin ea omul se poate concentra şi cerceta mai adânc. Cine vorbeşte mult gândeşte puţin. În al doilea rând, tăcerea te fereşte de greşeli care uneori devin adevărate fapte de conştiinţă. Cine vorbeşte mult greşeşte des, atât faţă de oameni, cât şi faţă de Dumnezeu.

Tăcerea este un izvor bogat de cugetare şi bună credinţă. Consecinţele ei morale sunt dintre cele mai pline de rod.

În leagănul tăcerii se nasc gândurile şi se descoperă sensurile mari ale lumii noastre. Lucrurilor ce ne înconjoară şi oamenilor ce trec li se deschid în noi mai mari porţi de înţelegere. Pentru a înţelege, omul este nevoit să ia cărarea tăcerii şi a singurătăţii.

Necuprinsul ce ne înconjoară, jocul tainelor grele ale sufletului nostru sunt ale tăcerii, nu ale graiului. Când omul este frământat, când un simţământ nou îi poartă fiinţa, el simte nevoia mărturisirii prin viu grai. Când fiinţa îi este inundată de apele marilor încercări, sfărâmând mersul obişnuit al vieţii sale, atunci nu mai poate spune nimic prin vorbe. Tăcerea e mai puternică şi mai expresivă.

Tăcerea este o condiţie a rugăciunii şi a contemplaţiei.

(Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Editura Anastasia, 1995, pp. 60-61)