Părinții sunt tentați să încerce să rezolve stările sufletești și dorințele copiilor. Ceea ce nu funcționează niciodată, pentru că dorințele lor nu sunt probleme de rezolvat, ci o parte a firii lor umane care are nevoie să se prefacă într-o relație de iubire. Ei nu-și pot stăpâni stările sufletești și dorințele. Nu e nevoie ca lor să le placă să meargă la culcare sau să-și strângă jucăriile; ei ar trebui doar să învețe cum să o facă, iar noi îi sprijinim în acest proces acordând atenție dorințelor lor. Un răspuns eficient acordă atenție dorințelor lor, în timp ce ei învață ce ar trebui să facă.

A fi de partea stărilor sufletești nu curmă comportamentul greșit al copiilor, ci curmă comportamentul greșit al părinților.

Nu putem rezolva problema stărilor sufletești ale copiilor, pentru că au nevoie să învețe cum să facă asta ei înșiși. Rolul nostru nu este să îi distrăm sau să le rezolvăm plictisul, ci să le fim aproape cât ei învață cum să își gestioneze emoțiile și să se orienteze singuri. Viața le va scoate în cale multe limitări pe care copiii noștri trebuie să învețe cum să le abordeze. Noi putem face tot ce ține de noi să ne apropiem de ei cât învață, fiind de partea stărilor lor sufletești.

Dacă nu poți rezolva problema, fii receptiv la stările lor sufletești.

A fi un părinte bun nu constă în rezolvarea unor probleme, ci în a iubi niște persoane. Este deosebit de important ca noi să fim receptivi la ceea ce simte copilul nostru. Majoritatea comportamentelor nedorite pot fi înțelese în cheia învățării de către copii a cum anume să dobândească valorile și virtuțile împărăției lui Dumnezeu. Este greu. Îi sprijinim întrebându-i ce simt și ascultându-i. A-i întreba ce simt și a fi de partea stărilor sufletești reprezintă un mod puternic de a transmite respectul.

„Ești trist că trebuie să mergi la culcare?” „Ești necăjit că fratele tău a dărâmat turnul pe care l-ai construit?” „Îmi pare rău că ai fost eliminat din echipă. Ești supărat? E o dezamăgire. E dureros să fii eliminat.” „Îmi pare rău că antrenorul tău a spus că nu poți pleca la drum cu echipa. Nu e deloc plăcut.” „Îmi pare rău că nu ai primit rolul principal în piesă. Și eu m-aș simți rănit în locul tău. Ești supărată?” Sau: „Îmi pare rău că nu ai fost invitată la petrecere.” Tăcere... Subiectul ăsta nu l-aș atinge când e prea proaspăt.

Dacă acorzi puțină atenție vieții lăuntrice a copilului tău, ai șanse mai bune să-l ajuți să se orienteze printre dezamăgirile vieții decât să-i spui: „De ce ești într-o dispoziție așa de proastă?” sau „Ce te-a apucat?” ori să faci afirmații generice de genul: „Viața e nedreaptă.” „Nu toată lumea este acceptată în echipă.” Sau, încă și mai rău: „L-ai suparat cumva pe antrenor?” Nimic nu doare mai tare decât faptul că propriii tăi părinți par să se întoarcă împotriva ta când suferi.

Aceste replici ar putea să primească reacții de tipul: „M-am enervat” sau „Da, mă simt frustrat”, la care putem răspunde tăcând pur și simplu sau cu unele dintre răspunsurile menționate mai sus. Rolul nostru nu este să le îndreptăm sau să le rezolvăm stările sufletești, ci doar să încercăm să le fim alături când ei le dau de capăt. Creșterea copiilor nu înseamnă să ai mereu răspunsul just, ci să le transmiți afecțiune și respect. Aceasta se poate face în multe feluri și cu multe formulări posibile.

Îi întrebăm de stările lor sufletești nu pentru a obține informații, ci pentru a le transmite respectul și afecțiunea noastră.

– Este greu să-ți faci curat în cameră. Mi-ar plăcea dacă s-ar putea curăța singură, i-am spus lui George (de șapte ani).

– Dacă îți păsa cu adevărat, făceai curat tu în locul meu! îmi replică el.

Altfel spus, dacă îmi pasă cu adevărat, i-aș face viața ușoară și aș face toate treburile în locul lui. E logic ca un copil de șapte ani să vorbească așa. Însă, dacă ne pasă cu adevărat, vom face orice este nevoie ca să-i ajutăm pe copiii noștri să învețe deprinderile și virtuțile care îi ajută să izbândească în viață, iar noi îi sprijinim pe parcurs. Nu noi am creat realitatea, noi doar vrem să-i ajutăm pe copiii noștri să învețe cum să izbândească în viata reală.

Spunându-le stărilor emoționale pe nume, îi pregătim să se orienteze în viață și pe calea duhovnicească.

Pe măsură ce copiii învață să-și gestioneze stările sufletești și dorințele, ei își dezvoltă conștiința de sine și capacitatea de a reflecta asupra stărilor lor sufletești și a vieții lăuntrice. Dacă sunteți de partea stărilor lor sufletești, lucrul acesta îi ajută să învețe autoreglarea emoțională, cum să se liniștească atunci când sunt cuprinși de emoții puternice. Aceasta stimulează empatia pentru alții pe măsură ce copiii noștri învață să recunoască emoțiile pe care le trăiesc alții. Le permite să învețe stăpânirea de sine pentru a răspunde adecvat și a nu reacționa impulsiv la întâmplările din viața lor. Îi ajută să aibă răbdare atunci când e vorba de recompense, să rezolve problemele și să gândească limpede. Pe măsură ce copiii învață să-și gestioneze propriile emoții, ei sunt capabili să vadă, dincolo de stările sufletești de scurtă durată, obiectivele pe termen lung și să facă ceea ce este drept, bun și adevărat, indiferent de ceea ce simt.

(Philip Mamalakis, Principii ortodoxe de creștere a copiilor: educarea lor pentru Împărăția lui Dumnezeu, Editura Sophia, București, 2017, pp. 161-164)

Îți mai recomandăm și: Nu-i putem feri pe copii de căderi, dar îi putem învăța să se ridice și să meargă mai departe (I)

Nu-i putem feri pe copii de căderi, dar îi putem învăța să se ridice și să meargă mai departe (II)