Când copiii noştri sunt destul de mari să meargă singuri, sunt destul de mari şi să înveţe cum să se ridice după ce cad. Este foarte greu să vezi cum cade un copil de un an în timp ce abia învaţă să meargă. Pentru ei nu este greu – sunt predispuşi să încerce să se ridice din nou. Dar este greu pentru noi, ca părinţi, să îi lăsăm să înveţe cum să o facă. Dacă rănile nu sunt grave, copiii se pot ridica singuri. Aşa va fi şi în viaţă. Este nefolositor pentru copii – şi imposibil – să-i ferim să nu cadă niciodată, indiferent cât de mult ar încerca unii părinţi. Vrem să înveţe copiii noştri, când au dezamăgiri dureroase sau derutante, să se orienteze, să evalueze situaţia; să se ridice şi să ceară ajutor dacă e nevoie. Nu există decât un mod de a-i învăţa aceste deprinderi.

Este foarte dureros pentru noi să ne uităm cum se chinuiesc copiii noştri şi să nu intervenim ca să-i ajutăm. Chiar de curând, fiul nostru Alexios, de cinci ani, care învăţa să meargă pe bicicletă, a căzut, iar bicicleta s-a răsturnat peste el. Plângea. Eu am intrat în panică şi m-am dus repede la el. „De data asta trebuie să-l ridic. E prins sub bicicletă”, mi-am zis. Mi-am impus totuşi să urmez paşii care ştiam că îl vor ajuta cel mai mult. Am venit mai aproape, m-am lăsat pe vine lângă el şi am aşteptat să se oprească din plâns. M-a privit, prins sub bicicletă, aşteptând să-l scot de acolo. Nu am dat curs aşteptărilor lui, cu toate că acesta a fost primul meu impuls.

- Of! Te-a durut? l-am întrebat, şi sigur a sunat ca o întrebare prostească. Sigur că duruse.

- Da, răspunse plângând şi rămânând sub bicicletă.

Nu ştiam cât o să mai pot răbda şi mi s-a părut că a durat zece minute. Dar de fapt n-a trecut mai mult de o jumătate de minut. Chiar când eram pe punctul să cedez, s-a liniştit şi s-a rostogolit de sub bicicletă, a ridicat-o şi s-a urcat pe şa.

- Vrei să te iau în braţe? am întrebat eu, disperat.

- Naa, mi-a zis grăbindu-se să-i ajungă din urmă pe fraţii lui.

În cele mai multe cazuri când copiii mei cad, iar eu alerg să le fiu alături, ei nici măcar nu vor o îmbrăţişare după ce se ridică de jos. Dar eu vreau una! Mă doare când îi văd că suferă. Mă doare să-i văd că se chinuiesc să se ridice. Dar trebuie să disting între nevoile mele şi nevoile lor. Ei n-au venit pe lume să se ocupe de nevoile mele. Eu ar trebui să las deoparte propria luptă şi să fac ce este mai bine pentru ei pe termen lung. Ei ar trebui să înveţe sa se ridice de jos, iar eu ar trebui să sacrific nevoile şi dorinţele mele pentru a-i lăsa pe ei să înveţe.

Să spun drept, soţia mea nu este de aceeaşi părere cu mine în această privinţă. Ea crede că, dacă ne iubim copiii, ar trebui să îi ajutăm să se ridice atunci când cad. Eu sugerez că cel mai bun mod de a-i ajuta, pe termen lung, este să fim aproape şi să îi lăsăm să se ridice singuri, nu să-i ridicăm noi. Dragostea este jertfelnică, ceea ce înseamnă că trebuie să suferim jertfelnic când ei cad şi să facem ceea ce este cel mai bine pentru copilul nostru. Este în interesul lor pe termen lung ca părintele să le fie aproape în astfel de situaţii, iar ei să înveţe singuri să se ridice de jos. Soţia mea consideră că, atunci când cade şi bicicleta peste ei, este deja prea mult. Eu şi Alexios suntem de altă părere.

Părinţii (şi bunicii) adoră rezultatele acestei abordări, însă nu şi procesul.

- Fiica ta a fost aşa de puternică... A căzut de pe bicicletă şi s-a ridicat singură, mi-a spus o mămică despre Kassiani, care avea opt ani la vremea respectivă.

Fiica mea este puternică (la fel ca şi copiii voştri), iar eu ştiam ca ea învăţase să aibă grijă de ea însăşi datorită multelor căzături prin care trecuse deja.

Alătură-te copilului tău în lupta pe care o duce. Nu te sustrage luptei şi nici nu-l salva când nu e necesar să o faci.

(Philip Mamalakis, Principii ortodoxe de creștere a copiilor: educarea lor pentru Împărăția lui Dumnezeu, Editura Sophia, București, 2017, pp. 132-134)

Vezi și partea I: Nu-i putem feri pe copii de căderi, dar îi putem învăța să se ridice și să meargă mai departe (I)