În patria monahilor şi a mănăstirilor, în inima creştinismului ortodox, românii şi românismul sunt o prezenţă vie. De fapt, unde te întorci, dai de români şi de urme româneşti. Într-un spaţiu dominat de cultura greacă şi de spiritul bizantin, auzi vorbindu-se româneşte aproape la orice pas – în muntele sfânt al ortodoxiei. De la mulţimea pelerinilor ce îl caută pe Dumnezeu între zidurile istoricelor mănăstiri, la meşterii de pe schelele şi şantierele Athosului, la harnicii şi oamenii buni la toate de pe lângă marile aşezăminte monahale, la şoferii de pe microbuzele ce stârnesc colbul drumurilor şi până la câteva zeci de monahi, toţi sunt români şi vorbesc limba diaconului Coresi şi a cărturarului Varlaam.

Se simt şi sunt mândri că sunt români, deşi la mii de kilometri depărtare. Dincolo de distanţă, românii din Athos sunt acasă pe muntele sfânt. Sunt acasă, pentru că nu există mănăstire în care voievozii şi boierii români să nu fi lăsat o urmă care sfidează timpul: biserici, paraclise, ziduri de incintă, trapeze, sfinte vase, racle din aur şi din argint, cărţi şi manuscrise. Până astăzi, în inima creştinismului sunt mărturii peste veacuri, care atestă că românii au fost darnici şi credincioşi.

Spunea un părinte român încetăţenit în Athos: „Cum să nu fiu acasă, dacă biserica în care mă rog a fost construită de Petru Rareş, un sucevean de-al meu, că eu sunt din Fălticeni, cum să nu mă simt la mine acasă, când trapeza unde mâncăm cu toţii a fost refăcută pe banii lui Vasile Lupu şi ai doamnei Tudosca, iar potirul pe care îl folosim până astăzi este darul vlădicăi Veniamin Costachi de la Moldova?!”.

Colciu – aşezământul românesc dintre măslinii Athosului

Cel care a trecut pragul chiliilor româneşti de la Colciu nu are cum să nu se simtă mai apropiat de Dumnezeu. Aici, totul este simplu. O portiţă de lemn, ca a bunicilor, te anunţă că intri în altă lume. O lume a tainei, a minunii şi a smereniei. Livada de măslini de pe cărarea ce duce la schit, iarba şi brânduşele violete, toate creează o anticameră a minunii ce urmează. Te-ai aştepta să găseşti cine ştie ce catedrală şi alte construcţii măreţe. Găseşti, însă, un colţ de rai românesc, o bisericuţă de doar câţiva coţi, câteva chilii proptite între munte şi marea ce se întrezăreşte de pe terasa schitului.

Tainica cărare străjuită de măslini nu este numai cale de acces spre bisericuţă, ci şi casă de odihnă veşnică pentru doi părinţi sfinţi, trecuţi la viaţa veşnică: bătrânii Dionisie Ignat şi Ioan Şova. De la marginea cărăruii, părinţii veghează liniştea schitului. Parcă cele două morminte se vor o prelungire a bisericii, un pridvor al sfinţeniei printre măslini.

Chiar şi un necunoscător al personalităţii celor doi părinţi români vieţuitori în Athos, care ar trece pe lângă tainicul loc, şi-ar da seama că acolo e „ceva”. O putere şi o mireasmă nu te lăsă să te desprinzi de acolo. La Colciu te simţi român şi te simţi acasă. Printre coniferele athonite, pitice şi încâlcite, privirea îţi este atrasă de un brad alb ce se înalţă falnic, adus de acasă – din pădurile Neamţului.

O pagină încă vie de istorie românească

Locul dintre munte şi mare nu a fost dintotdeauna locuit de către monahii români. Istoria românească de la Colciu se deschide prin câţiva părinţi răniţi de dorul de Dumnezeu, căutat în liniştea pustiei. O chilie exista aici, cu mult înainte de revoluţia grecească din anul 1821, care a pustiit muntele sfânt. Nu pentru mult timp pentru că, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, o mână de părinţi români au pus piciorul pe pământ athonit – având în frunte pe monahul Ilie Vulpe.

În anul 1894, părintele a cumpărat chilia Sfântul Ioan Botezătorul, „la locul numit Colciu, pe moşia Mănăstirii Vatopedu”. În scurt timp, a fost formată o adevărată familie duhovnicească, fapt ce adus la conştientizarea nevoii unei extinderi. Soluţia a fost ocuparea unei chilii pustii, ce se afla în vecinătate, Sfântul Gheorghe – Colciu.

Renaşterea în adevăratul sens al cuvântului a avut loc la venirea a trei tineri doritori de sfinţenie. Plecaţi din ţinutul Bacăului, după o experienţă monahală la Măgura Ocnei, veche vatră sihăstrească, părintele Ghimnazie şi fraţii Ignat s-au mutat, în anul 1937, la chilia Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, din Colciu.

Dimitrie, viitorul părinte Dionisie, avea doar 17 ani când a călcat în Athos şi 27 când a ajuns la Colciu, de unde nu a mai plecat niciodată, până la călătoria spre cer. Toate câte se văd astăzi la schit sunt osteneala mâinilor părintelui Dionisie. Refacerea bisericuţei, a chiliilor şi a micii trapeze, a grădinii suspendate între stânci, toate au fost rodul muncii şi a rugăciunii, timp de aproape 70 de ani.

Ostenelilor de la Colciu s-a adăugat, în anul, 1977 un alt părinte, Ioan Şova. Acesta, Împreună cu părintele Dionisie Ignat a făcut posibilă înflorirea schitului. Ispite au fost la tot pasul, dar Maica Domnului le-a purtat de grijă în cuibul românesc dintre munte şi mare. Părintele Ioan Şova nota într-o scrisoare cum Fecioara a salvat aşezarea de la incendiu: „Odată camera a luat foc şi întreaga pardoseală a ars, împreună cu mobila şi cărţile. Cadrul ferestrei, uşa, masa pe care stătea icoana Maicii Domnului şi podeaua de sub masă au rămas intacte. Când părintele Dionisie a deschis uşa, încăperea era plină de fum, care l-a lovit cu putere în faţă. Dar, puţin după aceasta, când a fost în stare să privească înăuntru, el a văzut icoana intactă, iar candela de pe masa aprinsă, în timp ce chipul Maicii Domnului părea că zâmbeşte!”.

Moştenirea părinţilor Dionisie şi Ioan

Viaţa aproape sihăstrească a celor doi bătrâni a tras numeroşi monahi ce doreau să vieţuiască acolo. Însă, după un timp de viaţă aspră, căutau confortul marilor mănăstiri greceşti. Deşi monahii veneau şi stăteau puţin timp, bătrânii Dionisie şi Ioan erau singurii monahi statornici din chilia Sfântului Gheorghe.

Renaşterea mănăstirii mame, Vatoped, în anul 1989, dar şi situaţia prielnică din România de după 1990 au făcut ca părinţii de la Colciu „să nască ucenici”. Obştea de la Sfântul Gheorghe a ajuns la zece vieţuitori. Biserică, rugăciune, grădină şi bucătărie, primire de pelerini, isihie, toate sub ascultarea părinţilor duhovniceşti.

Smerenia şi înţelepciunea părintelui Dionisie a devenit cunoscută în tot muntele. Grecii îl numeau „Papa Dionisie”, recunoscându-i paternitatea duhovnicească. Însuşi gheronda Iosif Vatopedinul îi cerea sfaturi în anumite probleme duhovniceşti. Părintele Dionisie a devenit foarte căutat. Pelerini şi personalităţi din toată lumea voiau un cuvânt de la „bătrânul”. Încărcat de ani şi orb, acesta a dat cuvântul cu toată dragostea, până s-a mutat pe cărare, sub măslini, în anul 2004 – urmat repede şi de părintele Ioan Şova.

De pe cărarea tainică, bătrânii sfinţi au lăsat un colţ românesc, departe de România. Un loc în care simplitatea îşi dă mâna cu sfinţenia, un loc şi o mărturie că ortodoxia românească este vie.