În vremea aceea trecea Iisus sâmbăta prin semănături, și ucenicii Lui smulgeau spice, le frecau cu mâinile și mâncau. Dar unii dintre farisei au zis: De ce faceți ce nu se cade a face sâmbăta? Și Iisus, răspunzând, a zis către ei: Oare n-ați citit ce a făcut David când a flămânzit el și cei ce erau cu el? Cum a intrat în casa lui Dumnezeu și a luat pâinile punerii înainte și a mâncat și a dat și însoțitorilor săi din ele, pe care nu se cuvenea să le mănânce decât numai preoții? Și le zicea: Fiul Omului este Domn și al sâmbetei. Iar în altă sâmbătă, a intrat El în sinagogă și învăța. Și era acolo un om a cărui mână dreaptă era uscată. Dar cărturarii și fariseii ÎI pândeau de-l va vindeca sâmbăta, ca să-I găsească vină. Însă El știa gândurile lor și a zis omului care avea mâna uscată: Ridică-te și stai în mijloc! El s-a ridicat și a stat. Atunci Iisus a zis către ei: Vă întreb pe voi, ce se cade sâmbăta: A face bine sau a face rău? A mântui un suflet sau a-l pierde? Și, privind împrejur pe toți aceștia, i-a zis: Întinde mâna ta. Iar el a făcut așa, și mâna lui s-a făcut la loc sănătoasă, ca și cealaltă. (Luca 6, 1-10) (Sâmbătă în săptămâna a 21-a după Rusalii)

Evanghelia acestei zile tematizează două frânturi din biografia Domnului Iisus, ambele petrecute în zilele de sărbătoare ale iudeilor, adică de sabat. Deja amintit de numeroase ori, sabatul ca zi dedicată Domnului prin Legea lui Moise, era sărbătorit prin suspendarea tuturor activităților profane și concentrarea pe legătura omului cu Dumnezeu. Odinioară, Moise dăduse niște legi foarte aspre pentru cei care încălcau sâmbăta prin muncă, deseori fiind vorba despre pedeapsa supremă: uciderea cu pietre. Pe atunci lucrurile stăteau așa datorită reacției de indiferență a evreilor față de legile menite să îi facă un popor ales, disciplinat potrivit unui regulament specific. De-a lungul vremii, legea sabatului a fost respectată mai mult sau mai puțin. Nu există prea multe referințe care să ne facă să constatăm respectarea strictă a zilei de odihnă. Nu știm dacă într-adevăr cei care încălcau sabatul erau uciși cu pietre de către comunitate. În schimb, obiceiul intrase în mentalul colectiv al evreilor, care între timp suferiseră un exil în Mesopotamia și Persia. Ba poate chiar acolo, din dorința de a-și afirma identitatea deosebită de popoarele din jur, au început să se identifice mai strict cu respectarea sabatului.

La vremea Mântuitorului existau pe lângă prescripțiile din primele cărți ale Bibliei și numeroase alte cărți adiționale, un fel de comentarii biblice asemănătoare cu ceea ce noi creștinii prețuim în omiliile Sfinților Părinți și în canoanele bisericești. Cei care respectau cel mai strict aceste legi, alături de cele adoptate prin tradiție, erau fariseii. Numele lor se traduce din ebraică prin „separați” sau „aleși”. Aceștia nu făceau niciodată mai mult de o mie de pași în ziua de sabat, distanță numită și „calea de o sâmbătă”, care echivala cu drumul de acasă până la sinagogă și înapoi. De asemenea, nu aprindeau focul, deci nici nu găteau mâncare, nu făceau niciun fel de muncă manuală, ci se concentrau pe citirea și interpretarea Torei. În acest context, totuși cineva a urmărit călătoria lui Iisus sâmbăta, probabil între două localități, care cu siguranță depășise o mie de pași. Mai mult decât atâta, observatorul fariseu a văzut că Iisus mergea prin semănături, smulgea spice și scotea din ele boabele de grâu ca să le mănânce. Așadar, o multiplă încălcare a sabatului. Fiind apostrofat pentru aceasta, Domnul arată că și alții au recurs la excepții. Chiar dacă nu e vorba de Sabat, aduce aminte de David, fugărit de regele Saul pentru o presupusă uneltire. Acesta s-a ascuns la templu, unde a mâncat niște pâini rezervate, potrivit Legii, strict preoților. Aluzia lui Iisus are multiple înțelesuri: pe de o parte face trimitere la originile Sale davidice, pe de altă parte susține dreptul oricărui om de a fi superior legii, dacă situația o cere. „Fiul Omului e și Domn al sâmbetei” înseamnă, așa cum spunea altădată, că „sâmbăta e făcută pentru om și nu omul pentru sâmbătă”. Poate este de subliniat aici: e făcută nu pentru Dumnezeu, ci pentru om, ca să aibă timp pentru Dumnezeu. Omul are astfel o zi în care poate renunța legal la muncă, pentru a-și dedica momentul sărbătoresc Celui care a creat toate. 

În al doilea episod amintit, petrecut în altă sâmbătă, Iisus vindecă mâna uscată a unui om aflat la sinagogă. Imediat, fariseii și saducheii „sesizează” încălcarea poruncii. Dar tot la fel de repede ipocrizia lor e denunțată de Domnul, Care spune: „Ce se cade sâmbăta: a face bine, adică a vindeca sau a face rău, adică a judeca faptele aproapelui?”. Răspunsul nici nu se mai cere fiindcă se înțelege prin bunul simț.

În acest context al sabatului, care la noi a devenit duminica, adică ziua Domnului, putem spune și noi: da, duminica e ziua Domnului și nu avem voie să lucrăm, să spălăm, să coasem și așa mai departe. Însă dacă judecăm așa, atunci nu avem voie să facem absolut nimic decât să fim în legătură cu Dumnezeu prin rugăciune, prin mergerea la biserică, prin citirea Scripturii. Ori dacă nu facem asta, ci folosim duminica pentru a avea prilej de mâncare, băutură, distracție, de fapt deja am încălcat legea Duminicii tot la fel de mult ca și prin muncile cotidiene. 

Atunci când condamnă fariseismul, Domnul condamnă de fapt gândirea reducționistă. „Ziua Domnului” trebuie să fie a Domnului întru toate și, în primul rând, căutând înmulțirea faptelor bineplăcute Domnului, adică a milosteniei, a dragostei pentru aproapele, a cântărilor de slavă. Dacă le împlinim îndeajuns pe acestea, atunci și nelucrarea, nespălarea sau negătirea au importanță. Altminteri, respectăm legea numai formal și, judecând aspru pe cei care nu fac ca noi duminica, ne pierdem plata ostenelii noastre fiindcă înmulțim răutatea și nu binele.