Noi cinstim icoanele pentru că văzând în icoană pe Iisus, vedem pe cel ce poartă Dumnezeirea, vedem nu numai pe Om ci Persoana lui Iisus – Dumnezeu-Om. În icoanele Maicii Domnului şi ale sfinţilor vedem umanitatea lor îndumnezeită. În rugăciune, icoanele ne uşurează, astfel, comuniunea cu sfinţii. De aceea celui ce pictează i se cere pe lângă talent şi o viaţă curăţită prin rugăciune şi asceză. Imaginile făcute de el sunt apoi sfinţite, devenind icoane prin puterea şi lucrarea Duhului Sfânt.

Sfinţii Părinţi au mai adus în sprijinul icoanelor existenţa unor icoane vechi şi în special “icoana nefăcută de mână” a Mântuitorului. Despre această icoană, la începutul secolului VIII, Sfântul Ioan Damaschin scrie: “a venit la noi cuvânt din bătrâni”, şi relatează, în continuare, cum regele Avgar al Edesei fiind bolnav şi auzind de Mântuitorul şi de minunile Lui, I-a scris chemându-L să vie la el. Totodată a spus celor pe care i-a trimis că de nu va putea veni Iisus, să-I deseneze chipul. Mântuitorul i-a răspuns că nu poate veni, şi văzând că trimisul regelui nu reuşeşte să-i picteze faţa, din cauza strălucirii ei, şi-a şters faţa cu o pânză pe care a rămas întipărit chipul Lui. Aceasta este “icoana nefăcută de mână” a Mântuitorului. Despre chemarea regelui şi răspunsul Mântuitorului scrie încă istoricul Eusebie la începutul secolului IV. Sfânta Tradiţie ne vorbeşte, de asemenea, şi de chipul Mântuitorului imprimat pe năframa Sfintei Veronica, cu care Mântuitorul s-a şters pe când mergea pe drumul Golgotei. Astăzi avem giulgiul Mântuitorului de la Torino, de pe care cercetările actuale au reuşit să scoată în evidenţă chipul Lui. Şi – se spune – este o mare asemănare între chipul nefăcut de mână, cunoscut din vechime, şi ceea ce ne arată cercetările actuale. Deci, dacă Însuşi Mântuitorul ne-a lăsat chipul Său imprimat, înseamnă că reprezentarea lui ulterioară poate şi trebuie să fie făcută.

(Preot Boris Răduleanu, Semnificaţia Duminicilor din Postul Mare, vol. II, Editura Bonifaciu, Bucureşti, 1996, pp. 94-95)