Această scăpare au avut-o toţi Sfinţii, robii lui Dumnezeu, în necazurile lor. Că niciodată nu se depărtează milostivirea lui Dumnezeu de rugăciunea dreptului, după cum El s-a făgăduit zicând „Cheamă-mă în ziua necazului tău, şi te voi scoate şi mă vei slăvi". Precum cei ce trec un râu mare şi adânc, ca să nu se teamă, nu se uită la repeziciunea apelor, ci se uită spre cer, aşa şi noi, când ne vor înconjura apele necazurilor, care ni se întâmplă adesea în viaţa noastră, să nu privim la ele, ca să nu ne tulburăm sau să ne împuţinăm, ci mai ales să privim spre cer, unde este mântuirea noastră, chemând cu rugăciune smerită dumnezeiescul dar şi mila, căci din cer ne vine ajutorul. Şi fiindcă Domnul iubeşte, să alergăm către Dânsul, la nevoile noastre. Pentru aceasta ne trimite necazurile, de multe ori, ca să ne tragă spre El, pentru că noi suntem ca pruncii care, când nu le lipseşte nimic, nici au vreo supărare, aleargă toată ziua şi se joacă, fără a-şi mai aduce aminte de părinţii lor; dar când flămânzesc sau cad şi se lovesc de ceva, atunci aleargă plângând către părinţii lor ca să îi ajute. Tămâia este închipuirea rugăciunii, şi când o pui pe cărbuni aprinşi, se înalţă fum mirositor către cer. Asemenea şi rugăciunea făcută în focul necazurilor, se îndreaptă şi se înalţă către Domnul, de la care ne vine ajutorul.

(Monahul Agapie Criteanu, Mântuirea păcătoșilor, Editura Egumenița, 2009, p. 187)