Rugăciunea este oglinda sporirii în duhovnicie a călugărului. Examinându-și rugăciunea, calugărul poate vedea clar dacă a ajuns la mântuire, sau dacă el se zbate în marea învolburată a patimilor, departe de limanul sfânt. 

Rugăciunea trebuie să fie îndeletnicirea principală a calugărului. Ea trebuie să fie centrul spre care converg și de care se leagă toate nevoințele ascetice. Prin rugăciune călugărul se leagă strâns cu Domnul și ”este un duh cu El” (1 Cor. 6, 17).

De la intrarea în mănăstire, el trebuie să învețe neapărat să se roage într-un fel corect pentru a putea progresa în rugăciune și așa să-și lucreze mântuirea. Justețea și progresul rugăciunii se izbește de firea noastră stricată și de îngerii căzuți care se străduiesc să ne țină în subjugare, în această stare de cădere și de îndepărtare de Dumnezeu care le este comună oamenilor și îngerilor căzuți.

(Sfântul Ignatie Briancianinov, Fărămiturile Ospățului, Editura Reîntregirea, p. 75-76)