Părinte, deşi mă văd în ce hal sunt, fac mai mul­tă rugăciune pentru alţii. Nu cumva este mai bine să nu mă rog pentru alţii, ci să mă rog numai pentru mine?

Faci aceasta din smerenie? Dacă este din sme­renie, să spui lui Dumnezeu cu multă smerenie: „Dumnezeul meu, aşa cum sunt, nu trebuie să mă auzi. Dar nu este oare nedrept ca alţii să sufere din pricina mea? Pentru că, de aş fi avut o stare bună duhovnicească, îndrăzneală către Tine, m-ai fi auzit şi i-ai fi ajutat. De aceea, eu sunt vinovată pentru că acela suferă. Acum, însă, de ce să sufere din pricina mea? Te rog, ajută-l!”. Adică, depinde cum te aranjezi pentru ceilalţi. Simţi că nu eşti vrednică, dar se în­tâmplă să vezi pe un îndurerat, te mâhneşti, te doare şi te rogi. Atunci când, de pildă, văd un orb, mă simt şi eu vinovat, pentru că de aş fi avut o stare duhovni­cească bună l-aş fi putut vindeca. Dumnezeu ne-a dat posibilitatea să devenim sfinţi, să facem minuni pre­cum a făcut şi El. Să ne recunoaştem boala noastră duhovnicească, mare sau mică, şi să cerem cu smere­nie sănătate trupească pentru semenul nostru, deoa­rece şi noi suntem vinovaţi pentru boala lui. Pentru că de am fi avut noi sănătate duhovnicească, acela ar fi fost vindecat de mult timp şi nu s-ar fi chinuit. Când ne aranjăm corect, socotindu-ne vinovaţi de toată starea lumii, şi spunem: „Doamne, Iisuse Hris­toase, miluieşte-ne pe noi!”, se foloseşte întreaga lume. Desigur, şi pentru propria stare de neputinţă trebuie să-l doară pe fiecare şi să ceară mila lui Dumnezeu. Dar, fireşte, dacă va ajunge la o astfel de stare precum cea de mai sus, atunci nu mai cere nimic pentru sine.

Văd că, de multe ori îl înţelegem greşit pe „Doam­ne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!” şi, chipurile, din smerenie nu spunem „miluieşte-ne pe noi” şi nu ne rugăm pentru alţii, ci numai pentru noi. De aceea, de multe ori, mirenii ne iau în nume de rău pe noi, mo­nahii, şi spun că suntem egoişti şi că ne îngrijim să ne mântuim numai pe noi înşine. „Miluieşte-mă” este pentru ca să nu cădem în mândrie, căci rugăciunea unui om smerit, care crede că e mai rău decât toți, are mai multă valoare decât privegherea ce o face un al­tul cu gând mândru. Când ne rugăm cu mândrie, ne batem joc de noi înşine.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol.2: Trezvie duhovnicească, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Ediția a 2-a, Editura Evanghelismos, București, 2011, pp. 347-348)