Era în Betleemul Iudeii, înlăuntrul peșterii, Mirul cel mai presus de fire și alabastrul Mirului. O, Taină străină! S-a deșertat atunci, S-a deșertat, S-a născut acolo Mirul cel ceresc, Mir mântuitor, Mir care covârșește toată mintea, Mir negrăit, Mir mântuitor, Mir sfânt și preasfânt și mai înalt decât toată mintea, Mir care înmiresmează toate dumnezeieștile oștiri și Care adună pe pescari la învățătură și pe ostași la luptă, iar pe cuvioși îi întărește și pe femei le îndârjește să capete mireasma Mirului dumnezeiesc și „pentru aceea tinerele Te-au iubit”. Nu a fost acolo în peștera aceea, nu a fost acolo naștere obișnuită, nu a fost silire, nu a fost moșire, nici șirul slujitoarelor, nici pat, nici căldură, nici nevoie de apă proaspătă, nici de schimbarea veșmintelor, nici de mâncarea obișnuită, nici întristare. Căci așa cum mirul din alabastru fără nici o silire se deșartă, nici nu întâmpină vreo altă greutate, ci îi vrea numai pe cei ce se împărtășesc de mireasma Lui, la fel toate sunt prin nașterea ta, Preasfântă Stăpână, fără de prihană, toate sunt curate și preacurate, toate armonioase, toate strălucitoare, toate, în chip sensibil și înțelegător, sunt pline de corul îngerilor, toate, toate sunt pline de buna mireasmă a nașterii Tale „și mireasma mirurilor Tale, mai presus de toate aromatele” și „pentru aceea tinerele Te-au iubit” și „la mireasma mirurilor Tale alergăm”.