Să ai, frate, totdeauna mintea ta la Dumnezeu, în somn și în stare de veghe, la mâncare și în vorbiri, în lucrul mâinilor și în orice altă faptă, după cuvântul Prorocului: „Am văzut pe Domnul înaintea mea pururea” (Psalmul 15, 8). Dar să te socotești pe tine mai păcătos decât tot omul. Petrecând timp îndelungat în acest gând, se va ivi în înțelegerea ta o luminare vie, asemenea unei raze de lumină. Si cu cât o vei cere mai mult, cu mai multă luare aminte și cu o cugetare neîmprăștiată, cu osteneală multă și cu lacrimi, cu atât ți se va arăta mai strălucitoare. Iar, arătându-ți-se, o iubești și, iubind-o, te curățești.

Iar pe cel ce-l curățește, pe acesta îl face în chipul lui Dumnezeu, luminându-l și învățându-l să deosebească binele de rău. Dar să știi, frate, că e nevoie de multă osteneală, ajutată de Dumnezeu, ca să se sălășluiască aceasta în sufletul tău și să lumineze în el, ca luna întunericul nopții. Mai trebuie să iei seama și la lupta cu gândurile de mărire deșartă și de închipuire de sine; și să nu osândești pe cineva, văzându-l că face ceva ce nu se cuvine. Că dracii, văzând sufletul curățit de patimi și de ispite, prin sălășluirea harului, aruncă în el unele ca acestea. Dar ajutorul lui Dumnezeu să fie în tine, împreună cu pocăința neîncetată și cu copleșire de lacrimi. Ia seama, însă, să nu pătimești ceva din multa bucurie și pocăință. De aceea, să nu socotești că acestea sunt din osteneala ta și nu din darul lui Dumnezeu. Că atunci se vor lua de la tine și le vei căuta mult în rugăciune și nu le vei afla; și vei cunoaște ce dar ai pierdut. Dar fă, Doamne, să nu ne lipsim niciodată de harul Tău!

(Proloagele, volumul 1, Editura Bunavestire, p. 354)