Dacă am putea percepe caracterul imperios şi valoarea fiecărui moment, ce ar putea fi şi cel din urmă, viaţa ni s-ar schimba în mod radical. Cuvintele lipsite de conţinut, pe care Evanghelia le con­damnă (Matei 12, 37), toate acele afirma­ţii, acţiuni golite de sens, ambigue sau distractive nu îşi vor mai afla rostul. Cuvintele şi faptele noastre vor fi cântă­rite mai mult, înainte de a fi emise sau realizate, astfel încât punctul culminant al vieţii să exprime desăvârşirea relaţiei, şi niciodată mai puţin.

Numai conştientizarea morţii va da vieţii această trezvie şi profunzime, va da viaţă vieţii, o va face atât de inten­să, încât în totalitatea sa va fi raportată la momentul prezent. Acesta este modul în care asceţii au luptat cu neatenţia, cu negrija, cu toate acele atitudini care ne fac să scăpăm momentul, să trecem pe lângă celălalt fără a observa nevoia lui. Unul din lucrurile de căpetenie pe care suntem chemaţi să-l învăţăm este trezvia: conştiinţa de sine şi conştientizarea existenţei celuilalt – o conştientizare ce va rezista în faţa experienţei vieţii şi a morţii. Întreaga viaţă devine astfel în fie­care moment un act ultim.

(Mitropolit Antonie de Suroj, Viața, boala, moartea, traducere de Monahia Anastasia Igiroșanu, Editura Sfântul Siluan, Slatina-Nera, 2010, pp. 141-142)