Diavolul este rău pentru el însuşi, nu pentru noi. Pentru că noi, dacă vrem, multe avem de câştigat de la el, desigur fără voia lui. Astfel, minunea devine şi mai mare şi dovedeşte nemărginita iubire de oameni a lui Dumnezeu, căci, când noi ne îmbunătăţim, diavolul se întristează şi suferă; iar când îmbunătăţirea noastră se datorează chiar lui, atunci nu mai poate îndura nenorocirea în care a căzut şi se înăbuşă în răutatea lui.

Unii spun că diavolul nu i-ar fi amăgit pe primii oameni dacă nu i-ar fi îngăduit-o Dumnezeu. Ce le vom răspunde? Că, dacă nu se întâmpla aceasta, Adam n-ar fi aflat nicicând cât de mari erau bunătățile în care se desfăta, nicicând nu s-ar fi izbăvit de superficialitatea şi de neştiinţa lui. Căci cel care se consideră pe el atât de important, încât ar putea deveni chiar Dumnezeu, spuneţi-mi, ce n-ar îndrăzni un asemenea om să facă dacă n-ar fi cumințit în vreun fel?

Să ne închipuim însă că diavolul n-ar fi apărut deloc. În cazul acesta, oare, ar fi rămas Adam fără de păcat? Aproape cu neputinţă. Cel ce atât de uşor a fost amăgit de o femeie, degrabă ar fi căzut singur în păcat, chiar dacă n-ar fi existat diavolul. Cel ce atât de lesne a fost înşelat de altul, cu siguranţă că şi înainte de înşelare era neatent şi naiv. Diavolul n-ar fi reuşit nimic dacă Adam ar fi fost atent şi înţelept.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele Vieții, traducere de Cristian Spătărelu și Daniela Filioreanu, Editura Egumenița, pp. 174-175)