Părintele, nu numai prin cuvinte, ci şi prin celelalte elemente ale purtării sale, îl face pe copil să înţeleagă cum vede el însuşi această temă a sexualităţii, aparte de ce spune Biserica. O şi trăieşte, nu-i aşa? Trăieşte şi părintele cu conştiinţa că legătura sexuală are sacralitatea ei? Este un dar al lui Dumnezeu? Sau aceasta nu are nici o legătură cu Dumnezeu în viaţa personală? Trăieşte el însuşi realitatea acestei relaţii ca fiind ceva pentru care nu simte vinovăţie, ci ca fiind parte constitutivă a legăturii dintre bărbat şi femeie în cadrul Bisericii, în cununia binecuvântată, sau o trăieşte cu o vinovăţie ascunsă chiar şi în cadrul căsătoriei?

Aşa cum e redată în unele lucrări protestante, ca un păcat necesar în căsătorie!

Nu ar fi cu putinţă ca Dumnezeu să-l fi făcut pe om aşa cum este şi pentru a se înmulţi să fie nevoit să păcătuiască! Altfel spus, începutul vieţii fiecărui om s-ar fonda pe un păcat, lucru care nu stă în picioare. Este dar al lui Dumnezeu, care se primeşte cu bucurie, cu mulţumire faţă de Dumnezeu. Noi, creştinii, le predăm copiilor noştri ceea ce trăim. Şi atunci copiii cred că vor putea urma acest drum al echilibrului, calea de aur, calea împărătească, feriţi de toate extremele.

Pe de o parte, o extremă este a spune că omul este obligat să trăiască în vinovăţie şi să participe la legătura sexuală cu credinţă şi cu strângere de inimă, ceea ce, la o analiză mai atentă, subminează dragostea, dar şi unitatea cuplului, căci poate deservi legătura în dragoste şi unire, dar printr-un climat opresiv.

Pe de altă parte, cealaltă extremă susţine că sacralitatea nu are nici o legătură cu sexualitatea care este o funcţie omenească, înfăptuită cum şi cu cine vrei. Aceasta este concepţia care precumpăneşte astăzi în societate.

Dacă vor deprinde corect bazele educaţiei sexuale de acasă, copiii noştri vor putea evita extremele şi nu vor moşteni problemele noastre sexuale legate de credinţă, de identitatea noastră creştină; din păcate, vedem adesea că problemele acestea se perpetuează în viaţa sexuală a copiilor noştri.

Însă, în acelaşi timp, dacă cineva primeşte o educaţie sexuală care se adresează omului în integritatea sa, dacă vorbeşte despre sentiment, despre dragoste, despre cât de importantă este întâlnirea cu cealaltă persoană, care este darul lui Dumnezeu în viaţa noastră, (...) atunci se va înlătura toată această stare a sexualităţii impersonale, care persistă în societate. Antidotul cel mai puternic pentru sexualitatea impersonală nu este trecerea temei sub tăcere, cu impresia eronată că dacă sunt lipsiţi de informaţie copiii vor fi feriţi şi de pericolele pe care le face cunoscute.

(Pr. Vasile Thermos, Sfaturi pentru o creştere sănătoasă a copiilor, traducere de pr. Şerban Tica, Editura Sophia, Bucureşti, 2009, p.72-75)