Postul și educația sexuală

N-am văzut niciun studiu serios, care să explice avantajele și dezavantajele tratării chestiunilor legate de sexualitate la clasă, în colectivitate. Ce impact emoțional are asupra elevilor faptul că se discută niște chestiuni care sunt, totuși, intime? Balanța cunoaștere versus intimitate nu a fost abordată prea des până acum. Sau poate n-am văzut eu... Nu neg necesitatea educației sexuale, dar nu văd prezentată o soluție optimă, care să țină cont de specificul fiecărui elev. Nu toți sunt extrovertiți, cum nu toți sunt introvertiți.

Sexul în post este „interzis”, cred unii. „Restricționat” spun alții. „Abstinență”, susțin cei mai apropiați de cele spirituale. Termenul potrivit este însă „înfrânare”. De ce? Simplu: postul este, practic, un exercițiu de educare a instinctelor, inclusiv al celui sexual. Adică postul este și o lecție de educație sexuală.

Tema educației sexuale preocupă, de ceva vreme, societatea românească. Recent, am citit un articol în care un expert în domeniu făcea referire la religie și Biserică, în sensul unei invitații la includere prin excludere: dincolo de religie, educația sexuală este necesară, iar Biserica ar trebui să se implice. Păi, se poate implica Biserica fără religie?

Trecând peste această idee, mi-am zis „iată o interesantă ecuație: sexualitate și Biserică”. De altfel, tema este ceva mai veche, mulți crezând că religia este principalul opozant al educației sexuale. Da și nu. Să ne lămurim…

La noi, deocamdată, discuția despre educația sexuală este ca discuția despre politică: toți au o părere, pentru că toți votează. Dar nu toți pot fi politicieni…

O abordare serioasă a temei presupune definirea clară a scopurilor finale și a programei educaționale în domeniu. Însă în România nici scopurile nu-s clare, nici programa școlară nu e limpede. Pentru mulți, educația sexuală se reduce la o simplă discuție despre mijloacele contraceptive (ce sunt și cum se folosesc), care să îngăduie plăcerea fizică fără multă bătaie de cap. Ceea ce este nefiresc, întrucât se uită de restul implicațiilor, fie că ne referim la riscurile folosirii acestor mijloace contraceptive, fie la latura emoțională. Cum la fel de nefiresc este să aud un ministru susținând obligativitatea educației pentru sănătate în școală (ideea nu e rea în sine), dar neoferind prea multe detalii despre ce vor face concret copiii. De altfel, însăși educația națională pare un fel de Triunghi al Bermudelor, în care copilul intră, dar nu știe cum (și mai ales ce) iese.

Simplu spus, educația sexuală poate avea două mari direcții de abordare:

  1. fie educă tânărul pentru a-și controla instinctul sexual în mod echilibrat, definind limpede toate laturile vieții intime (fizice și psihice) și, totodată, arătând riscurile înțelegerilor eronate și a confuziilor la care tinerii pot ajunge foarte ușor, găsind informații eronate în diverse medii virtuale sau audiovizuale (parteneri multipli, lipsa implicării emoționale, semnificația actului marital, influența anturajului etc.)
  2. fie „eliberează” instinctul sexual, stimulând consumul de sex, caz în care educația sexuală se îngrijește mai mult de prevenirea „accidentelor” ce pot interveni în consumul de sexualitate: boli specifice, sarcini nedorite etc.

Dacă vreți să complicăm problema, putem adăuga „sare și piper”. De pildă, consider că sexul nu poate fi văzut doar ca un act mecanic. Relația trupească presupune și o relație psihologică, sufletească, despre care nu am auzit prea multe dezbateri. Omul nu poate trăi asemenea unui animal, care se împerechează oriunde și oricum. Riscul stimulării sexualității mecanice este dispariția „aproapelui”, transformarea acestuia în obiect sexual sau „marfă” pentru industria plăcerilor carnale. Și așa, provocările financiare de azi tind să ne transforme în cifre, imoralitatea născându-se, ca la Scriptură, „între vânzare și cumpărare”. Ca să nu mai aduc în discuție tema familiei, adeseori anexată indecent sexualității.

Ca „delicatesă”, putem pune în discuție și modul în care se va dezbate la ore. N-am văzut niciun studiu serios care să explice avantajele și dezavantajele tratării chestiunilor legate de sexualitate la clasă, în colectivitate. Ce impact emoțional are asupra elevilor faptul că se discută niște chestiuni care sunt, totuși, intime? Balanța cunoaștere versus intimitate nu a fost abordată prea des până acum. Sau poate n-am văzut eu... Nu neg necesitatea educației sexuale, dar nu văd prezentată o soluție optimă, care să țină cont de specificul fiecărui elev. Nu toți sunt extrovertiți, cum nu toți sunt introvertiți.

Uitasem „piperul”. Consumismul. E un subiect iute. „Eliberarea” instinctului înseamnă, practic, consum de sex, ceea ce, în vremurile economiei globale, e o afacere profitabilă, dar și o discuție complicată. Erotismul nu este doar un instinct complex, e și o bună strategie de marketing, din cele mai vechi timpuri. Dilema alegerii între direcțiile a) și b) ale educației sexuale are și impact economic.

Un om echilibrat va consuma mai puțin, în vreme ce un om controlat de instinct poate fi un bun client, care răspunde rapid la stimulii din reclamă. Or, la acest capitol, economia își dorește oamenii cât mai instinctivi cu putință, indiferent că vorbim de mâncare, sex sau prestigiu social. „Nu contează pe ce palier al piramidei lui Maslow purtăm discuția, important e să fie consum, pentru că asta aduce profit”, își spun mai toți afaceriștii. Nu putem lăsa educația sexuală să alunece pe panta educației erotice, stimulând consumul de sexualitate sau materiale pornografice.

Prin urmare, educația sexuală nu e ceva ce trebuie gândit „pe genunchi”, ci trebuie luat în calcul un întreg univers uman, cuprins între eros și agape, între instinct și echilibru. Cheia o constituie definirea clară a scopului acestei educații. În niciun caz eliminarea religiei nu mi se pare soluția.

A exclude religia din ecuația educației sexuale înseamnă a da la o parte tot ce ține de scara de valori a umanității în fața instinctului. Adică a fabrica un „om nou”, fără reguli morale profunde și clare, clătinându-se în fața stimulilor erotici ca o frunză în vânt.

Să luăm ca pildă postul. În sens religios, el nu este o simplă dietă alimentară, ci un întreg exercițiu de supunere a instinctelor controlului rațiunii și, mai ales, iubirii creștine. S-a gândit cineva ce impact are postul asupra vieții sexuale? După mine, postul este cea mai frumoasă lecție de educație sexuală. Biserica nu-i vrea pe toți abstinenți, cum eronat s-ar crede, ci îi vrea pe toți desăvârșiți. Echilibrați și demni.

Ideea centrală a postului este lupta cu plăcerea, inclusiv cu cea sexuală. Metoda este limpede și este enunțată în Noul Testament: „Să nu vă lipsiţi unul de altul, decât cu bună învoială pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea, şi iarăşi să fiţi împreună, ca să nu vă ispitească satana, din pricina neînfrânării voastre” (1 Corinteni  7, 5).

Astfel, Biserica susține că, în post, credinciosul se înfrânează chiar și de la plăcerile  îngăduite, pentru a-și redobândi controlul asupra instinctelor. Căci, fără control, nu ajungem decât la dependență. Iar dependența ruinează pe oricine este atins de ea. Vorba Sfântului Maxim Mărturisitorul: „Orice plăcere naște durere”. Desigur, se referă la un mecanism psihologic al adicției: o plăcere neîmplinită naște durerea celui dependent de ea. Înfrânarea este singura metodă sănătoasă prin care se poate evita căderea în dependență. Inclusiv în viața sexuală.

Din păcate, societatea de consum de astăzi se bazează pe plăcere, ca stimul de marketing. Oriunde te uiți, plăcerea este încurajată, stimulată, marketizată. Așa se face că religia apare ca dușman al „modernității”,  din păcate o modernitate care se bazează prea mult pe consum instinctiv și prea puțin pe echilibru rațional. Riscul este ca, trăind așa, umanitatea să se transforme într-o gloată de zombies consumeriști.

Biserica nu se va opune niciodată unei educații sexuale ce-și va propune ca țintă un om echilibrat, care să-și controleze instinctele, nelăsându-se pradă dependenței de sex, lipsei de igienă, stimulilor erotici din jur, dezinformării sau, mai grav, lipsei totale de informație din domeniu. Dacă vrem să fim realiști, trebuie să înțelegem că, mai devreme sau mai târziu, în viața fiecărui copil care a trecut pe la ora de religie va veni și momentul întâlnirii cu provocarea sexuală. Trecerea cu bine peste „ispită” presupune posesia unui bagaj de cunoștințe cât mai complet.

De altfel, spiritualitatea creștină (ca și diverse analize sociale) afirmă că ignoranța este un păcat grav, care lasă pe om să devină „bătaia de joc a dracilor”,  prin manipulare, înșelare și minciună. Sfântul Marcu Ascetul atrage atenția că: „Tuturor relelor le premerge neștiința… Neștiința îndeamnă la împotrivire față de cele ce sunt de folos”.  Părintele Constantin Galeriu zice: „Un creștin autentic nu poate fi prost” (Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Sorin Dumitrescu, Dialoguri de seară. Părintele Galeriu, Editura Harisma, București, 1991, pp. 90-91). Părintele Nicolae Steinhardt susține și el că „Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști”, preluând cuvintele Sfântului Pavel: „Drept aceea, nu fiţi fără de minte...”.

În schimb, Biserica se va opune oricărei educații ce dorește „eliberarea sexuală controlată” a umanității, în fapt dezechilibrarea omului, sub asaltul instinctelor (inclusiv erotice), spre a fi un client docil campaniilor de marketing.

Consumul diverselor plăceri instinctuale nu trebuie să ajungă nici factor de dezechilibru sufletesc, nici motor al creșterii economice. Acesta este, finalmente, rostul postului, descris succint de Sfântul Pavel prin cuvintele: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva”. 

De la același autor

Ultimele din categorie