„Dacă am putea fi mai atenți, am putea vedea, iată, chiar în cele mai dificile circumstanțe, că există totuși viață. În pofida tuturor greutăților, eu exist, eu respir, mii de lucruri se întâmplă în jurul meu, lucruri ce sunt inaccesibile nivelului mediu de viață. O astfel de viziune asupra istoriei sau vieții particulare, familiale sau colective, la nivelul lui Dumnezeu sau, dimpotrivă, la nivelul modest, mărunt, omenesc, la care se văd doar puține lucruri, este începutul dispoziției contemplative. Or, ea presupune o desprindere de la încordarea cotidiană, de la emoții, de la ideea că totul se reduce la mine: eu sunt în centrul lucrurilor. În jur e o lume întreagă, un univers ce se dilată continuu, iar eu sunt în centru - o mică firimitură, dar în centru.

În momentul în care ne desprindem de această stare, putem vedea și putem desluși mai întâi furnica și furnicarul, iar apoi că și cerul totuși există... Vedem o mulțime de lucruri vii, simple... Această dispoziție spre auzire, vedere, simțire de sine permite învățarea contemplării, privirii țesăturii vieții, fie proprii, străine sau colective. Și învățarea facerii faptelor doar la vremea cuvenită”.

(Mitropolit Antonie de Suroj, Despre credință și îndoială, Editura Cathisma, București, 2007, pp. 159-160)