Suntem la vremea colindelor. Tulburați de istoria noastră imediată, le-am pierdut Hristosul din ele. Luați seama cum rănim textele pe care le cântăm. Și cum am transformat colinda într-un soi de atenționare civică. Plângem morții, dar uităm să spunem Cine a biruit moartea pentru noi. Frământăm lacrimi în colțul ochilor și înrămăm în judecată bogăția – domnii mari de astăzi musai să-și deschidă vila, nu? – dar pierdem din vedere bogăția sărăciei din lecția Pruncului Iisus. Profetic, regele David ne cere să întâmpinăm Fața lui Mesia cu laudă. Și nu laudă de sine. Uite, Doamne, ce buni și cuminți suntem noi și ce răi ceilalți care nu, nu te merită, ți-o spunem noi. Cărora ne e foame și sete de Tine, dar nu într-atât încât să fii singura noastră Hrană și singura noastră Băutură. 

Tulburați de vremuri, confundăm versurile colindelor cu reformulările revoltate ale neputințelor noastre. Stricăm aura colindei, pentru a revendica prin ele un etnicism periculos. Searbăd de Hristos. Am urmărit neatenta educare a cântării colindelor din ultimii ani. Dincolo de faptul că o vreme ne-au bâzâit din toate colțurile comercialului acum, deseori, s-au transformat în imnuri trace și daco-gete în care zgomotul biruie liniștea cuvintelor. Suntem greșiți când gândim colindul altfel decât o cateheză în pragul de lumină al satului. Când facem din rostirea muzicală o fractură din trupul liturgic al rostirii. Colindul adevărat nu se poate rușina prin cântarea sa în spațiul Bisericii. Îl conjugă la prezentul absolut toate generațiile prezente în Liturghie. Inclusiv cele plecate. Și se transferă într-o geneză vie a gândirii teologice populare din neam în neam în orizontul aceluiași Neam. 

Pe Hristos Domnul fiecare neam L-a „surprins” într-un mod anume la Nașterea Sa. Noi Îl purtăm prin zăpezi și peste ponoare de fum înghețat. Până ce se va lua cu totul de la noi zăpada... La porțile Betleemului, anul acesta, după cinci ani de război, s-au aprins luminile în bradul ce străjuiește pacea unui oraș, vai!, atât de încercat. În Siria, Hristos Se naște în praful cu miros de ură aprinsă de război. În Ucraina Se lasă colindat în adăposturi de teama morții care vine de la frați de cruce. Fiecărui colț de lume îi revine o iconologie specifică. Și un mod de a dărui glas de laudă Pruncului. Nu ne e îngăduit să uităm că despre El e vorba în sărbătoare. Lui îi aparține colindul!

În urmă cu oarecare ani, la o conferință într-un liceu, am fost întrebat cum cred eu că s-a născut colindul. Nu știu ce „savantlâcuri” ar fi trebuit să-mi treacă prin cap, dar am povestit copiilor-adolescenți că eu sunt convins că el e născut ca un ecou al uimirii păstorilor la gura peșterii din Betleem exprimate dinaintea copiilor ce-i însoțeau. Le-am spus că în zilele acelea, în Betleem, o singură categorie de „înscriși” nu-și făceau probleme: copiii. Ei legau prietenii, se jucau și se descopereau neamuri, precum și erau, cu David, regele cel mare și drept neamuri între ei. Poate că pe mulți dintre ei părinții îi și așteptaseră ca pe niște posibili Mesia și nu am nicio îndoială că asupra copilelor priveau bunicii cu ochii care scrutau orizontul „plinirii vremii” drept posibile copile-alese întru voia lui Dumnezeu. Ori în cetate se strecuraseră și Iosif, și Maica Domnului, și Pruncul ce avea să Se nască. Și care odată născut făcuse posibilă arătarea de Îngeri la marginea câmpului unde păstorii erau păzitorii mieilor de jertfă. Ce aveau să împlinească, la Paștele ce urma, ritualul curățirii de păcate a poporului lui Israel. Arătarea lor trimisese pe păstori în pragul peșterii-maternitate. Traversaseră fără îndoială, în grabă de cioban, întreg Betleemul și copiii se lipiseră de ei. Așa cum fac astăzi lângă un autocar cu fotbaliști ori pe lângă o mașină cu girofarul aprins ce trece prin micile cartiere, fără grabă, dar hotărât. Ei i-au urmat pe păstori și acolo au început să întrebe: Ce s-a întâmplat? Păstorii au răspuns: S-a născut un Copil! Și copiii din primele rânduri au transmis mai departe: S-a născut un Copil! Și cei din urma lor iar: S-a născut un Copil! S-a născut un Copil! Cei din capătul rândului de ecouri au zis iarăși: E băiat sau fată? Și întrebarea a „crescut” până la urechea păstorilor: e băiat sau fată? Păstorii au răspuns fără grabă: E băiat! E băiat, s-a auzit mai departe. E băiat, e băiat... Și copiii au întrebat iarăși: E frumos? E frumos? E frumos?... Răspunsul a venit: E cel mai frumos Copil născut din femeie! E cel mai frumos... e cel mai frumos... Aveau să-L și vadă pentru că, sunt convins, Maica Domnului avea să-L scoată la soare pe Pruncul său, pentru ca răceala peșterii ori umezeala zilelor să nu-i îmbolnăvească Puiul ei drag. 

Așa s-a născut colindul, le-am spus. De aceea el e un ecou al unei clipe de adevăr care a schimbat lumea. Nu se strigă, nu se urlă agitat și nu dăruiește altceva decât sentimentul de cântec de leagăn. Într-o familie pe care Pruncul Acesta avea să o definească drept Biserica Slavei Sale. În care vederea Feței Sale se cinstește cu dulceața cântării laudei Sale! Colinde, colinde, colinde...!