O întâmplare pe cale cu Hristos Iisus. În Cana Galileei. Locul este marcat drept cel în care Hristos a prefăcut apa în vin. Vinul acela, fără sfârșit, despre care Fericitul Ieronim spunea că își plinește minunea în fiecare Liturghie. Un tată cere vindecarea fiului său. Omul era un slujitor regesc, dar pe când cere ajutor lui Hristos devine un ajutor ceresc. Smerenia și insistența lui țin în minune inima Mântutiorului. Care pare că îl respinge – „dacă nu veți vedea semne și minuni, nu veți crede” – făcându-l însă martorul iubirii sale de fiu. E impresionantă așezarea aceasta a Evangheliei sub lumina lină a Învierii. Insistența tatălui duce mintea spre rugăciunea mediatoare a altui Tată pentru scoaterea din moarte a Fiului Său. Fiu care moare pentru ca fiii noștri să aibă mereu pe Hristos care coboară la ei să-i învie. 

Nu-i un moment obișnuit o astfel de minune. Ține de lecțiile din interiorul „osaturii” Scripturii, care fac vie rostirea Evangheliei. Mii de ani, mii de tați vor fi ascultat cuvintele vestirii vindecării fiului slujbașului. Se depărtase de casă omul. Pentru că, întrebându-i pe oamenii săi când se vindecase pruncul, aceștia i-au spus: „...ieri, în ceasul al șaptelea l-au lăsat frigurile”. Mă tot întreb de ani buni ce icoană a mijlocirii sfinților mai trebuie riguroșilor în a căuta argumente ale insistenței sfinților pentru cei ce le sunt fii? Omul acesta, Iair – coleg de regiune, în fond – ba chiar momentul prezenței Maicii Domnului la Nunta din Cana Galileei arată cum reacționează Dumnezeu-Omul la cererea inimii curate. Tare îmi tihnește imaginea aceasta a tatălui care ne lasă cuvinte-cheie de rugăciune: „Doamne, coboară-te înainte de a muri copilul meu!”. Cuvinte care fac văzută intuiția că, fără Hristos, copiii sunt cuprinși de moarte dar și realismul disperării tatălui. Funcția paternală „doboară” orice funcție statală. Seamănă cu tatăl care cere Mântuitorului vindecare fiului său lunatic și care rostește înfiorat: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”. Aducând și el mărturie că omul îi este omului pârghie la cer dacă știe să prindă în har punctul de forță al iubirii mărturisite. 

Putem bănui drumul spre casă al omului. Domnul i-a spus: „Mergi, fiul tău trăiește!”. Și convingerea din miezul credinței ce-l purtase cale de o zi departe de casa sa la vremea agoniei fiului său mi se pare incredibil de roditoare în bucuria sa. Știu cum este ca tată să treacă copiii tăi prin clipe grele de sănătate. Știu și ca fiu cum este ca tatăl tău, mijlocitorul cel mai de preț al iubirii lui Dumnezeu în viața ta, să fie sfărâmat de boală și să ai, realmente, sentimentul ciudat că ai mâinile amputate din umeri. Fără să poți face nimic. Din deznădejdea aceea nu te poate ridica decât credința că Fiul Tatălui a înviat. Și Învierea Lui schimbă condițiile ontologice ale existenței, inclusiv ale dramaticei agonii. Pentru aceea iubesc Evanghelia zilei acesteia. Așezată a doua zi după Duminica Mironosițelor, poartă cu sine și mesajul universalității purtării de grijă a lui Dumnezeu. El ascultă rugăciunea nu doar de dragul rugătorului, ci și al „subiectului” rugăciunii. Tânărul din Nain, fiica lui Iair, feciorul  slujbașului ori lunatecul cel chinuit de duh, Lazăr însuși poartă cu ei răspunsul ca Lumină necreată care luminează moartea. Și o învinge. 

Cred că aici este și lecția așezării acestei Evanghelii la îndemâna noastră în vremea de după Înviere, în Așteptarea Rusaliilor. Biserica ne îndeamnă să ne rugăm unii pentru alții cu inima aceasta de tată care biruie rușinea și nu ține cont de funcția noastră în societatea și construcția omenească a socialului. Deși pare că nu e atent la tatăl-slujbaș se vede limpede că îl transformă în tată-slujitor. Că i-a dăruit menire de preț învățându-l că singurul Împărat este Împăratul măririi. Tare îmi place imaginea aceasta în care Hristos merge să vindece fără să plece din locul unde este rugat, nu e prima și nici ultima dată. Țineți minte sutașul din Capernaum? Zice simplu: „Doamne, spune numai cu cuvântul și sluga mea va fi salvată”. Știe că e posibil asta. Unii exegeți cred că, de fapt, cele două vindecări sunt una singură, dar mie tare îmi place să cred că avem de a face cu două minuni – Hristos nu se zgârcește la a face minuni – și cu două inimi de tată. Un slujbaș ce devine slujitor fiului său și un sutaș ce devin slujitor slugii sale. Numai Hristos putea răsturna așa fundamentele existenței celor doi. Și ale existenței noastre atunci când vrea să ne arată că nu suntem nimic mai mult în viață decât atunci când ne împlinim în inima de tată. Pentru copiii ori oamenii noștri!

Pentru a înțelege ce face Hristos pe cale e nevoie mereu de Duhul Sfânt. El este „developatorul” vederii celor ascunse și fără de El nu înțelegem mare lucru. Pare o simplă întâmplare când Binele vindecă boala când, în fapt, este o repetiție cu Învierea Domnului înainte de Înviere. Nu știu de ce Evanghelia acesta – cu a doua minune pe care a făcut-o Domnul venind din Iudeea în Galileea – a rămas în anonimatul unei luni de după Duminica a doua după Paști. Dar revenind asupra textului citit îndată după prăznuirea Femeilor Mironosițe cred că pricep. Lumina lor arde în mirul rugăciunii taților cu aceeași bucurie. Doamne, coboară-Te dar înainte de a se pierde copiii noștri!