Cu toții am plâns sau am văzut semeni plângând. O facem trăind sentimente de tristețe, furie, uneori de bucurie. Lacrimile întotdeauna au impresionat. Adeseori căutăm să ștergem urmele lor, de parcă ne-am rușina. De ce? Probabil că ar atrage asupra noastră priviri iscoditoare, răutăcioase ori, de ce nu?, chiar compătimitoare. De fiecare dată, ceva s-a întâmplat cu noi atunci când vărsăm lacrimi: vreo durere, o nemulțumire trupească, sau undeva, în forul nostru interior, s-a produs o descumpănire. Nu vrem să ne ştie colegul, nici șeful, cu atât mai puţin subalternul. Dar Dumnezeu este bine să ne vadă într-o astfel de stare?

Citeam deunăzi un articol medical unde se demonstra că plânsul constituie o descărcare nervoasă, folosind la eliminarea tensiunii psihice, iar lacrimile, slobozite din indiferent ce motive, ne ajută să eliminăm toxine din organism, ba, în plus, ele hidratează ochiul, dezinfectându-l. Unii le consideră un adevărat analgezic și antibiotic foarte eficient pentru globii oculari. Ce ciudat! Să te detensionezi, imunizându-te totodată! Medicina se pare că recomandă plânsul.

Dar ce se întâmplă oare în sufletele noastre într-o asemenea situaţie? Ce ne învață Sfânta noastră Biserică despre plâns? E bine s-o facem? Când, cât, de ce? Iată nişte dileme firești, de vreme ce, în genere, noi asociem plânsul cu tristețea, deprimarea, neputința. Citind Plânsurile Sfântului Efrem Sirul, serbat în calendar la sfârșit de ghenar, vom afirma liniștiți că nu e păcat să plângem. Dimpotrivă, aşa ne putem agonisi mântuirea. Plângând, la exterior ne imunizăm, iar în interior ne consolidăm trăirea duhovnicească. Dacă ne gândim la Mântuitorul Hristos, Care Însuși a lăcrimat, ne vedem, parcă, justificate lacrimile.

Cu toate acestea, Sfinții Părinți ne învață că nu orice plâns Îi place lui Dumnezeu. Pare complicat. Tocmai pentru că suferim, înțelegem cu anevoie că nu vărsarea propriu-zisă a lacrimilor contează, ci cauza ce o generează. Să ne amintim de anumite scene petrecute în copilăria fiecăruia: dacă fratele ori colegul de la grădiniță ne fura o jucărie, atunci vărsam șiroaie de lacrimi, șantajând asistența să ne răsplătească ori să ne consoleze pentru „imensa” pierdere. Așadar, părinții filocalici ne arată că, de nu vom statornici o legătură între plâns și pocăință, dorință de despătimire, acesta va deveni o cale prin care demonii ne vor păcăli. Dacă nu stă în relaţie cu virtuțile creștine, el nu rămâne decât o lamentabilă formă de exteriorizare a neputinței, lașității, angoasei.

Ce credeți, când un traficant de droguri regretă că nu a reușit să înşele vigilența vameșilor care i-au confiscat otrava, este plânsul lui mântuitor? Dar când niște suporteri, răvășiți că echipa lor favorită a pierdut campionatul de fotbal, se resemnează și plâng, o fi acest plâns primit în Cer? Ce să zicem despre un lacrimile unui adolescent căruia părinții nu voiesc să-i cumpere unul din gadgeturile ademenitoare ale zilelor noastre, tableta mult visată? Vi se pare că i-ar aduce folos întristatului june? Sigur i-ar curăța globul ocular, în schimb sufletul i l-ar împovăra. Vasăzică nu orice lăcrimare foloseşte, nu la orice fel de plâns se referă Mântuitorul Hristos zicând: „fericiți cei ce plâng că aceea se vor mângâia”.

De aceea se cade să știm cât de important este să plângem cu folos și, de ce nu?, să participăm la un „training” filocalic, deprinzând cunoștințe despre arta dobândirii fericirii prin lacrimi. Așadar, când este plânsul fericit?

După învățătura Sfinților Părinți, doar atunci când aduce pocăința, când omul, prin el, îşi spală haina primită la Botez, făcând-o din nou curată, vrednică de a intra în cămara Mântuitorului. Numai întristarea după Dumnezeu reprezintă sursa lacrimilor duhovniceşti, singura folositoare, mântuitoare, căci ne conduce către adevărata căinţă. „Ea împrăştie cu ajutorul lacrimilor iarna patimilor şi norii păcatului, linişteşte marea cugetării, dând sufletului străvezime şi transparenţă în cele spirituale” (Sfântul Ioan Scărarul). Părerea de rău, plânsul după bunuri lumești ori pricinuite de anumite frustrări, spun părinții filocalici, nu ne folosesc, ci ne păgubesc, unii văzând în ele chiar o patimă. Doar lacrimile de pocăință, izvorâte din dorul după Dumnezeu, ne spală, ne curățesc, ne călăuzesc către înălțimile Cerului.

Revenind la întrebarea pusă anterior: da, este bine să ne vadă Dumnezeu plângând, căci lacrimile cele duhovnicești ne luminează sufletele. Ele au putere de curăţire şi, din această cauză, Părinţii Bisericii nu se feresc să le considere un al doilea botez, prin care ne spălăm păcatele făcute după cel dintâi. „Deşi cuvântul e îndrăzneţ”, spune Sfântul Ioan Scărarul, „izvorul lacrimilor după botez e mai mare decât botezul. Deoarece acela ne curăţeşte de păcatele noastre de mai înainte. Iar acesta de cele de după aceea. Şi primindu-l pe acela toţi fiind copii, ne-am întinat după aceea; prin acesta însă l-am curăţit şi pe acela”. Plângerea păcatelor este capitală pentru mântuire, fără ea omul neputând să năzuiască spre această stare, căci spune același dumnezeiesc părinte: „la ieșirea sufletului, nu vom fi învinuiţi că nu am săvârşit minuni, ci că n-am teologhisit, nici că n-am fost văzători, dar vom da negreşit socoteală lui Dumnezeu că n-am plâns”.