Este adevărat că atingând o floare, omul păstrează mirosul acesteia. La fel se întâmplă şi când atingi sfinţenia. Dar aceasta se topeşte repede, se pierde, iar omul redevine aşa cum era înainte. După aceea, omul poate ajunge chiar mai rău decât era, pentru că nu-şi mai pune toată nădejdea în el însuşi şi în Creator. Să miroşi mai frumos decât o floare înseamnă să fii tu însuţi Sfânt, să fii om desăvârşit, de aceea am socotit că trebuie, cu ajutorul lui Dumnezeu, să mă lupt. Şi nu mi-a părut rău de străduinţa făcută pentru a avea multe împliniri. Mi-am învins lenevia şi cu o voinţă nemaiîntâlnită am desprins părţi din cer pentru a le aduce în mine.

Cât am trăit printre oameni, ca preot, aş fi putut cu uşurinţă să pierd mult din acea lumină din lăuntrul meu pe care am câştigat-o trăind în sihăstrie. Nu se poate pierde cu totul acel har duhovnicesc care schimbă omul cu totul, dar, prin viaţa trăită şi prin ceea ce faci zilnic harul poate slăbi, dar poate şi să sporească. De aceea am simţit nevoia să fug adeseori în munte pentru a mă ruga în singurătate şi în post. Astfel, m-am înnoit duhovniceşte şi mi-am învins forţa trupească, reducând-o până la acea măsură în care sufletul poate stăpâni patimile şi dorinţele.

(Milivoie Iovanovici, Kalist Monahul ucenic al Sfântului Nicolae Velimirovici, Editura Predania, Bucureşti, 2011, p. 210)