Cu adevărat, trebuie să mulţumim acelora care ne fac rău și ne ocărăsc, mai mult decât celor ce ne fac bine şi ne sprijină. Căci cei ce ne necăjesc, se fac pricină de curăţirea sufletelor noastre şi luăm iertare păcatelor; şi Dumnezeu cel milostiv, ne arată mai mare semn de dragoste, când ne trimite necazuri și chinuri, decât atunci când ne dă câştig trecător. Aceasta ştiind creştinii cei credincioşi, doresc necazurile; iar când ele vin, le primesc ca din mâna Domnului, bucurându-se; iar când nu au necazuri se mâhnesc mult şi se amărăsc, socotind că Dumnezeu i-a părăsit, şi silesc trupul muncind cu posturi, privegheri şi altele asemenea. Şi câţi urăsc Crucea se aseamănă cu diavolii, care numai văzând-o fug. Mulţi se cutremură de Cruce, pentru că socotesc că numai este alt Rai, decât această lume care se vede. Şi fiindcă n-o iubesc, urmăresc voile lor, vieţuind ca nişte dobitoace necuvântătoare. Când le vine vreun necaz, se plâng şi hulesc, nesocotiţii, şi se silesc să scape de ceea ce nu pot. Alţii urăsc lumea şi din toată inima poftesc Crucea; iar când vine necazul nu fug, ci bucuros îl primesc, zicând ca Apostolul: „Iară mie să nu-mi fie a mă lăuda, fără numai în Crucea Domnului nostru“. Cu adevărat, ni s-ar cădea să urâm pe cei ce ne împiedică de la Cruce, şi să iubim pe cei ce ne supără, după cum se arată în sfânta Evanghelie, când Petru ruga pe Domnul, să nu ia o moarte ca aceea.

(Agapie Criteanu, Mântuirea păcătoșilor, pp. 145-146)