Era un tânăr şi a venit la fericitul Epifanie, zicându-i: „Stăpâne, prietenul tău Rafail este bolnav şi te cheamă ca, venind, să-l cercetezi pe el grabnic, iar de nu, nu-l vei afla viu”. Deci, îndată ce a auzit aceasta, cel blând cu duhul a lăcrimat şi a mers îndată după tânăr. Şi, venind, a şezut aproape de el şi a cunoscut că, iată, i se apropiase sfârşitul. Și a început a plânge pentru dânsul multă vreme, că mult îl iubea pe el. Apoi, după ce a mai încetat puţin din plâns, a început cel ce zăcea pe pat a se mâhni şi a plânge încât nu numai Epifanie, ci şi toţi cei din casă se temeau. Deci, a început Epifanie a-l întreba pe el: „Ce-ţi este ţie, de te-ai tulburat aşa?". Iar el, venindu-şi puţin în fire, a văzut pe Epifanie şi i-a zis: „Amar mie, milostivul meu frate, că toate faptele mele cele duhovniceşti le-au apucat demonii încât sunt afundat în foc. Am văzut pe îngerii lui Dumnezeu şi pe viclenii demoni că au început a cântări în cumpene faptele mele şi au tras mai multe cele rele decât cele bune. Deci, să ştii că mie nu mi se cuvine a mă sălăşlui în fericitele locaşuri ale dreptăţilor, ci mă voi duce în focul cel veşnic. Că am văzut cum, cu scârbă, s-au dus îngerii de la mine. Iar unul dintre dânşii, când ieşea, mi-a zis mie: „Amar ţie, lipsitule de minte, că rău ai trăit în viața ta”.

Iar dacă i-a spus lui Epifanie acestea, s-a mâniat asupra lui diavolul şi, intrând într-însul, mare frământare şi tulburare făcea, că zăcând, se sugruma şi se tulbura şi cuvinte necuvioase grăia. Iar lui Epifanie îi era foarte milă de sufletul lui şi a început, în taină a face rugăciune pentru dânsul, cu lacrimi, către Dumnezeu, că măcar sălbăticia aceea să nu se mai facă peste dânsul. Că satana, făcătorul de rele, zburând cu demonii lui acolo, dacă a simţit pe Epifanie că se roagă lui Dumnezeu pentru cel bolnav, înfricoşată mânie avea, că cel ce bolea îi era lui vinovat. Până şi scaunul pe care şedea Epifanie voia să-l răstoarne jos. Dar Epifanie, simţind cu duhul, degrabă s-a sculat şi nu i s-a împlinit lui gândul. Iar pentru că nu şi-a împlinit gândul, rău-făcătorul a început a face răutăţi cu nenorocitul acela încât îndată bolnavul, zăcând, a început a-şi smulge barba sa şi, după aceasta, a început a zbiera şi a scoate limba, negrăind bine. Și întrebau pe Epifanie de unde a luat diavolul o putere ca aceea asupra omului, ca să-i facă lui aşa? Iar el a zis către dânşii: „Eu, fraţilor, de aceasta nu ştiu nimic. Socotesc, însă că mare păcat a făcut el, că batjocura aceasta nici puţin nu se depărtează de la dânsul, pentru că încă nu s-a mărturisit, nici nu s-a pocăit, şi, pentru aceasta, că nu s-a pocăit, îl stăpâneşte pe el diavolul. Drept aceea, şi viaţa sa şi-a sfârşit, întru aceeaşi nevoie fiind”.

(Proloagele, volumul 1, Editura Bunavestire, p. 144)