Cu cât ne smerim mai mult întru pocăință, cu atât mai repede rugăciunea noastră Îl dobândește pe Dumnezeu. Când pierdem însă smerenia, atunci nici un fel de fapte bune nu ne pot ajuta. Acțiunea în noi a mândriei, judecarea fraților, vrăjmașia față de aproapele, ne aruncă departe de Dumnezeu.

La Dumnezeu trebuie să venim ca ultimi păcătoși și să ne osândim sincer și întru toate. Nu trebuie să ne imaginăm nimic, nu trebuie să căutam nimic în afară de iertare și miluire. Aceasta trebuie să fie starea noastră interioară permanentă. Noi ne rugăm lui Dumnezeu să ne ajute să nu mâhnim Duhul Sfânt cu patimile noastre mârșave, să nu pricinuim nici un rău aproapelui nostru. Noi ne rugăm să dobândim adevăratul sens al poruncilor lui Hristos și să trăim în acord cu ele. Noi Îl chemăm:

"Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi și lumea Ta." Și Dumnezeu ne aude și mântuirea vine la noi. "Și cel care va chema numele Domnului se va mântui."(Ioil 2,32)

(Arhimandrit Sofronie, Despre rugăciune, Mănăstirea Lainici, 1998, p.145)