Să nu cădem în deznădejde!
Dacă ne tulbură o patimă, spune Preacuviosul Avva Dorotei, atunci noi nu trebuie să ne tulburăm de acest lucru. Căci ca să ne tulburăm de faptul că ne deranjează o patimă, este un lucru nechibzuit şi plin de mândrie şi provine de acolo că noi nu cunoaştem starea noastră sufletească şi că fugim de oboseală, cum au spus parinţii.
Greşesc foarte mult aceia care, aflându-se sub stăpânirea patimilor, cer de la ei înşişi nepătimirea. În cazul unei asemenea cerinţe nedrepte, care provine dintr-o nedreaptă înţelegere despre sine, ei se lasă cuprinşi de o neobişnuită tulburare atunci când apare într-un chip oarecare păcatul, care trăieşte într-însul. Atunci lor li se pare, din pricina privirii nedrepte cu care se uită la ei înşişi, că apariţia păcatului e ceva neobişnuit, ceva ce se săvârşeşte în afară de rânduială. Şi cu toate acestea, apariţia păcatului în gânduri, în simţiri, în cuvinte, în fapte − aici nu e vorba de păcatele de moarte şi nici de păcatele de voie, ci de risipire − este o apariţie logică, firească, necesară.
„Dacă ne tulbură o patimă, spune Preacuviosul Avva Dorotei, atunci noi nu trebuie să ne tulburăm de acest lucru. Căci ca să ne tulburăm de faptul că ne deranjează o patimă este un lucru nechibzuit şi plin de mândrie şi provine de acolo că noi nu cunoaştem starea noastră sufletească şi că fugim de oboseală, cum au spus parinţii. Tocmai de aceea noi nici nu propăşim, pentru că nu ne cunoaştem măsura noastră şi nu avem răbdare în lucrurile începute de noi, ci vrem să dobândim fapta bună fără osteneală. Pentru ce se miră pătimaşul când îl tulbură o patimă? Pentru ce se nelinişteşte? Tu ai dobândit-o, o ai în tine şi te tulburi. Ai recunoscut în tine arvunele ei şi spui: de ce mă tulbură ea? Mai bine e să rabzi, să te nevoieşti şi să te rogi lui Dumnezeu”.
Nevoitorul nostru rus, stareţul Serafim de Sarov spune cum trebuie să îndurăm ispitele: „Trebuie să facem pogorământ sufletului nostru în ce priveşte neputinţele şi nedesăvârşirile lui şi să suferim neajunsurile noastre, aşa cum le suferim pe ale altora, dar să nu ne lenevim, ci să ne silim spre cele mai bune. Fie că ai mâncat prea mult sau ai făcut ceva asemănător, ceva înrudit cu slăbiciunea omenească, nu te tulbura şi nu adăuga rău la rău, ci nevoieşte-te bărbăteşte spre îndreptare şi totodată caută să-ţi păstrezi pacea sufletească, potrivit cu cuvântul Apostolului: Fericit este cel ce nu se osândeşte singur în ceea ce se ispiteşte (Romani 14, 22)”.
(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Pravila de rugăciune, Editura „Credinţa strămoşească”, 2003, pp. 33-34)
În Biserică nu există deznădejde
Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Arhiepiscopia Iașilor | © doxologia.ro