Acum vreo zece ani m-a vizitat o femeie necunoscută. Aceasta a rămas însărcinată într-un moment când soţul ei făcea tratament cu iod radioactiv. Doctorii o terorizau, literalmente, cu consecinţele acestui tratament asupra fătului şi insistau ca ea să facă „întrerupere de sarcină” (Ce expresie elegantă! vorbim despre omucidere ca despre întreruperea... concediului (!) şi mersul la lucru). Ei o convinseseră pe femeie, însă aceasta, după câte am înţeles, avea încă îndoieli.

– Şi de ce aţi venit la mine? am întrebat-o.

– Ca să vă dau indulgenţă pentru a săvârşi în linişte omorul?

– Dar părinte, o să mi se nască un invalid.

– Nu fiţi atât de convinsă. Cunoştinţele doctorilor nu sunt verificate matematic, ca 2 ori 2 fac patru. De câte ori nu au greşit doctorii!.. Eu cred că este foarte probabil că ei să se înşele şi în acest caz – însă chiar dacă presupunem că au dreptate, credeţi că asta schimbă ceva? Oare uciderea unui copil invalid încetează a fi omucidere? Dacă Dumnezeu îngăduie o asemenea încercare, socotiţi-o parte a planului dumnezeiesc de mântuire a dumneavoastră. Duceţi-vă cu răbdare crucea, de vreme ce Domnul socoate că este neapărată nevoie să o primiţi. Altfel, s-ar putea chiar ca Dumnezeu să îngăduie să primiţi o cruce mai grea decât aceea pe care încercaţi să o evitaţi. Educaţi-l din tot sufletul dumneavoastră.

Deasupra doctorilor e Dumnezeu.... Mai aveţi şi alt copil?

– Da, un băiat de doi ani.

– Dar dacă acela ar cădea sau l-ar lovi maşina şi ar rămâne invalid, l-aţi omorî?

– Nu, părinte Cum să-mi omor copilul?

– Dar cel pe care-l purtaţi în pântece nu este copilul dumneavoastră în aceeaşi măsură ca şi acela? Dacă până acum nu l-aţi văzut, nu l-aţi hrănit la piept, nu l-aţi mângâiat, nu l-aţi strâns în braţe, el încetează să mai fie copilul dumneavoastră? Şi atunci, de ce-l omorâţi în temeiul unei simple presupuneri că se va naşte invalid, în vreme ce pe celălalt l-aţi creşte chiar dacă ar deveni invalid cu adevărat?

Uitasem cu desăvârşire de acest caz, când m-a sunat pe neaşteptate femeia cu pricina:

– Părinte, am născut un copil sănătos şi fermecător. Când mă uit la el, mă îngrozesc la gândul că eu, propria lui mamă, aş fi putut arunca la canal copilul acesta. De ce nenorocire m-a izbăvit Dumnezeu!(Stareţul Epifanie Theodoropoulos)

(Cum să educăm ortodox copilul, Editura Sophia, București, 2011, pp. 19-20)