Pentru a găsi soluțiile cele mai potrivite când copilul se înfurie, să încercăm să aflăm cauzele

Avem de multe ori tendinţa să nu vedem pădurea din cauza copacilor. Adică ne oprim asupra unui eveniment, asupra unei fapte, de exemplu, copilul s-a mâniat, îl chemăm şi-i spunem de ce te-ai mâniat sau nu este permis să te înfurii aşa sau nu-ţi permitem să-l loveşti sau să îi vorbeşti urât. Adică punem nişte limite. Limitele trebuie să existe. Problema apare dacă nu abordăm întregul eveniment petrecut, dacă nu cercetăm ce simte copilul şi ce a vrut să ne spună cu purtarea lui.

Vedem copilul mâniindu-se dintr-un motiv oarecare, de la o situaţie din casă. Suntem şi noi oameni, şi noi ne mai enervăm. Cu siguranţă comportamentul nostru nu este întotdeauna corect.

Bine aţi făcut că aţi adus această temă în discuţie. Tema mâniei nu este doar o temă singulară astăzi, ci trebuie să ne referim în mod special la ea. Dacă mânia sau furia copilului ne pare disproporţionată faţă de ceea ce se petrece, după criteriile pe care le avem noi legate de copilul nostru (şi nu după ceea ce ni se întâmplă nouă, căci dacă copilul vine mânios pentru că profesorul i-a pus 9 în loc de 10, iar el ştie că noi zicem: nu merită să te superi pentru aşa ceva, de fapt el ştie că nu merită pentru noi, căci pentru el merită, dacă simte că a fost nedreptăţit), atunci merită să ne întrebăm ce alt motiv mai există. Adică este vorba doar de faptul petrecut, sau furia este manifestarea şi a unei alte stări, nespuse de copil în acel moment? Poate supărarea pe care i-a provocat-o fratele mai mic să fie neînsemnată, dar acest frate mai mic, datorită faptului că este în centrul atenţiei părinţilor, îl poate deranja foarte tare şi îl poate apăsa pe fratele mai mare, care nu-şi permite să mărturisească asta, iar ieşirea neplăcută să nu fie datorată faptei petrecute, ci unui reflex al unei furii care e motivată de către părinţi. Căci noi de multe ori nu păstrăm egalitatea în relaţia cu copiii, nu ne purtăm cu ei în mod echitabil, spunem: nu vorbi aşa, e mai mic, arată-i înţelegere, în timp ce fratele cel mai mic, „cel mai iubit”, e tratat întotdeauna cu bucurie şi afectivitate, aşa cum nu sunt trataţi întotdeauna ceilalţi.

Ar trebui să ne asumăm rolul de arbitru într-o astfel de situaţie şi să vedem în mod real ce se petrece pentru a restabili dreptatea?

Depinde de situaţie. Există momente în care trebuie să dăm o soluţie şi să ascultăm cu atenţie părţile în conflict, ca să putem face dreptate. Sunt alte situaţii în care gălăgia este așa de mare, încât trebuie întâi să liniştim lucrurile şi să vedem problema în mod global. Avem de multe ori tendinţa să nu vedem pădurea din cauza copacilor.

Adică ne oprim asupra unui eveniment, asupra unei fapte, de exemplu, copilul s-a mâniat, îl chemăm şi-i spunem de ce te-ai mâniat sau nu este permis să te înfurii aşa sau nu-ţi permitem să-l loveşti sau să îi vorbeşti urât. Adică punem nişte limite. Limitele trebuie să existe. Problema apare dacă nu abordăm întregul eveniment petrecut, dacă nu cercetăm ce simte copilul şi ce a vrut să ne spună cu purtarea lui.

Dacă îi zicem doar: „opreşte-te, nu mai ţipa!” şi închidem subiectul?

Acesta ar fi un mod pompieristic de a rezolva situaţia. S-a aprins un foc şi noi îl stingem pentru că vrem cu orice preţ să avem linişte în casă, vrem să stingem focul, sau să-l îmbunăm pe copilul care s-a enervat şi să-i oprim furia. Dar aşa îi oprim doar manifestarea furiei. Nu ne preocupăm de faptul că înăuntrul lui copilul poate fi foarte furios şi poate să fie mânios din motive pe care noi nu le ştim. De aceea are mare importanţă dialogul. Pentru că referitor la o anume situaţie copilul se poate deschide dacă noi îl încurajăm, dacă încercăm să vedem ce altceva ar fi putut să-l înfurie, de ce o faptă aşa de mică l-a înfuriat aşa de tare, disproporţionat faţă de gravitatea faptei.

Este complexă tema furiei, a mâniei. As vrea să reliefez doar distanţa mare care există între două atitudini: una, prin care, înainte de a înţelege ce se întâmplă, pierdem mult timp pentru interzicerea mâniei sau pentru a calma lucrurile printr-o atitudine împăciuitoare şi alta, în care este suficient să nu existe mânia în noi. Este o tactică greşită să-l lăsăm pe copil să se înfurie, să conştientizeze şi să înţeleagă singur ceva din asta, crezând că va găsi automat limitele bune ale firii sale. Aceasta este o extremă. Sentimentele negative sunt o sursă foarte bună de informaţii. Dacă le vom ignora, ne vom lipsi de multe informaţii folositoare vieţii noastre de familie.

(Pr. Vasile Thermos, Sfaturi pentru o creştere sănătoasă a copiilor, Editura Sophia, Bucureşti, 2009, pp. 251-253)

De la același autor

Ultimele din categorie